J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Vroia să chiulească de la „Prezicerea viitorului” şi să continue să exerseze, dar Hermione refuză categoric să chiulească de la „Aritmanţie”, iar fără ea nu avea nici un sens să rămână, aşa că fu nevoit să îndure o oră cu profesoara Trelawney, care le explică — aproape toată ora — că poziţia lui Marte faţă de Saturn în acel moment însemna că cei născuţi în iulie erau în mare pericol de a muri violent şi rapid.

— Păi, e bine, zise Harry tare, nemaiputând să se stăpânească, atâta timp cât nu am o moarte înceată, nu vreau să sufăr!

Ron păru pentru un moment că e gata să izbucnească în râs. Îl privi în ochi pe Harry, pentru prima oară în ultimele zile, dar Harry încă se simţea mult prea plin de resentimente faţă de el ca să îi mai pese. Petrecu restul orei încercând să atragă cu bagheta obiecte mici către el, pe sub masă. Reuşi să facă o muscă să zboare direct în mâna lui, dar nu fu pe deplin convins că izbutise datorită progreselor lui la Vrăjile de Chemare… Poate că era pur şi simplu o muscă bleagă…

Se forţă să mănânce câte ceva la cină, după ora de „Prezicere a viitorului”, apoi se întoarse în clasa goală, însoţit de Hermione, amândoi ascunşi privirilor profesorilor de pelerina lui Harry. Continuară să exerseze până după miezul nopţii. Ar fi rămas mai mult, dar apăru Peeves şi, sub pretextul că ar fi fost dorinţa lui Harry să îi fie aruncate obiecte spre el, începu să azvârle cu scaune în Harry şi în Hermione, care plecară repede, înainte ca zgomotul făcut de Peeves să îl aducă pe Filch. Se întoarseră în camera de zi a Cercetaşilor, care era pustie la acea oră.

La două noaptea, Harry stătea încă în faţa focului, alături de Hermione, înconjuraţi de o grămadă de obiecte: cărţi, pene, câteva scaune, un set vechi de piese de şah şi de Trevor, broasca lui Neville. Abia în ultima oră reuşise să stăpânească efectiv Vraja de Chemare.

— Acum e mai bine, Harry, mult mai bine, zise Hermione, părând obosită, dar foarte mulţumită.

— Ei bine, acum ştim cum facem data viitoare când o să am probleme cu o vrajă, zise Harry, aruncându-i Hermionei un dicţionar cu rune, ca să mai încerce o dată să îl aducă la el. Mă ameninţi cu un dragon! Aşaaa…

Harry ridică iar bagheta şi zise hotărât:

— Accio dicţionar!

Tomul mare şi greu zbură din mâinile Hermionei, traversă camera şi Harry îl prinse din zbor.

— Harry, cred că ai reuşit! zise Hermione încântată.

— Măcar de-ar merge şi mâine, zise Harry. „Fulger” o să fie mult mai departe decât lucrurile de aici, o să fie în castel şi eu o să fiu afară…

— Nu contează, zise Hermione hotărâtă. Atâta timp cât te concentrezi puternic asupra sa, o să vină la tine, cu siguranţă! Harry, ar trebui să dormim puţin… Ai nevoie de odihnă…

Harry se concentrase atât de mult să înveţe Vraja de Chemare în seara aceea, încât o parte din frică îl părăsise. Sentimentul reveni însă cu forţe proaspete în dimineaţa următoare. Atmosfera din şcoală era foarte încordată şi plină de entuziasm. Orele se întrerupeau la prânz, pentru ca elevii să aibă timp să ajungă la padocul dragonilor… Ei nu ştiau însă, bineînţeles, ce aveau să găsească acolo.

Harry se simţi ciudat, cu totul altfel decât ceilalţi din jurul lui, chiar dacă îi urau noroc când trecea pe lângă ei sau îi şuierau batjocoritor: „Am adus un morman de batiste pentru tine, Potter!” Era o stare de nelinişte atât de mare, încât se întrebă dacă va reuşi să îşi păstreze cumpătul când aveau să-l conducă la dragonul său, ca nu cumva să înceapă să arunce vrăji asupra tuturor celor din jur. Timpul se comporta mult mai straniu decât de obicei, se scurgea de parcă s-ar fi spart robinetul orelor… Acum era la prima oră, „ Istoria Magiei”, pentru ca apoi să se trezească în Marea Sală, unde lua prânzul, iar pe urmă (Unde se dusese dimineaţa? Când se scurseseră ultimele trei ore fără dragoni?) profesoara McGonagall se apropie repede de el în Marea Sală şi îi zise, sub privirile mai multor elevi:

— Potter, campionii trebuie să vină cu mine… Trebuie să te pregăteşti pentru prima probă.

— Da, zise Harry, ridicându-se, şi furculiţa îi căzu pe farfurie cu un zgomot puternic.

— Noroc, Harry, şopti Hermione. O să fie totul bine!

— Da, zise Harry, cu o voce care părea să nu fie a lui. Ieşi din Marea Sală cu profesoara McGonagall. Nici ea nu părea să fie în apele ei. De fapt, părea la fel de neliniştită ca Hermione. În timp ce coborau scara de piatră, îi puse mâna pe umăr.

— Să nu intri în panică, zise ea, rămâi cu capul pe umeri… Avem vrăjitori la îndemână ca să ţină situaţia sub control, în caz că se întâmplă ceva… Important e să te străduieşti să îndeplineşti proba cât poţi de bine şi nimeni nu va zice nimic… Te simţi bine?

— Da, se auzi Harry spunând. Da, foarte bine…

Îl conduse către locul unde se aflau dragonii, până la marginea pădurii, dar când se apropiară de pâlcul de copaci din spatele cărora trebuia să se vadă padocul, Harry văzu că fusese ridicat un cort, cu intrarea către ei, ascunzându-i privirilor pe dragonii fioroşi.

— Trebuie să intri acolo cu ceilalţi campioni, zise profesoara McGonagall, cu o voce destul de tremurată, şi să aştepţi să-ţi vină rândul, Potter. Domnul Bagman e şi el înăuntru… O să-ţi spună… despre ce este vorba… Mult noroc!

— Mulţumesc, zise Harry, cu o voce slăbită, parcă venind de la mare distanţă.

Îl lăsă în faţa intrării în cort. Harry intră.

Fleur Delacour stătea într-un colţ, pe un taburet scund. Nu părea la fel de stăpână pe ea ca de obicei, ci mai degrabă palidă şi rece. Viktor Krum părea şi mai posomorât decât era în mod normal. Era modul lui de a-şi exterioriza emoţiile, presupuse Harry. Cedric se plimba în sus şi în jos. Când intră Harry, îi zâmbi discret, iar Harry îi zâmbi şi el, simţind cum i se chinuiau muşchii feţei să facă acest lucru, de parcă ar fi uitat cum se făcea.

— Harry! Bine ai venit! zise Bagman, uitându-se fericit la el. Intră, intră, simte-te ca acasă!

Bagman semăna oarecum cu un desen animat viu, printre campionii palizi şi îngrijoraţi. Iar era îmbrăcat cu roba lui ca fagurele de viespe.

— Ei bine, acum că suntem toţi aici, a sosit momentul să vă spun despre ce este vorba! zise Bagman vesel. Când o să se strângă publicul, o să vă dau fiecăruia acest săculeţ — ridică o punguţă de mătase mov şi o scutură în faţa lor — din care veţi extrage fiecare câte un model în miniatură a ceea ce veţi înfrunta! Sunt… Hm, cum să vă spun… Tipuri diferite, ca să zic aşa. Şi trebuie să vă mai spun ceva… A, da… Sarcina voastră e să luaţi oul de aur!

Harry se uită în jur. Cedric aprobă din cap, în semn că înţelesese ce spusese Bagman, şi apoi începu să se plimbe iar prin cort. Se făcuse cam verde la faţă… Fleur Delacour şi Krum nu avuseseră nici o reacţie. Poate că aveau impresia că li se va face rău dacă deschideau gura să vorbească… Exact asta simţea Harry. Dar ei, cel puţin, se oferiseră voluntari… Fusese dorinţa lor…

În câteva minute, sute şi sute de picioare se auziră trecând pe lângă cort, posesorii lor discutând entuziasmaţi, râzând şi glumind… Harry se simţi atât de departe şi de diferit de mulţime, încât parcă ar fi făcut parte dintr-o specie diferită. Şi apoi — Harry avu impresia că după o secundă — Bagman deschise gura săculeţului de mătase mov.