J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Mă întrebam unde… începu Ron, ridicând din umeri, dar fără să continue. Nimic. Mă întorc în pat.

— Ai venit să mă spionezi, nu? strigă Harry.

Ştia că Ron habar nu avea ce se întâmplase, ştia că nu o făcuse înadins, dar nu îi păsa… În acel moment ura tot ce avea legătură cu Ron, chiar şi cei câţiva centimetri de gleznă goală care i se vedeau pe sub pantalonii de la pijama.

— Îmi cer scuze, zise Ron, cu faţa roşie de furie. Ar fi trebuit dă-mi dau seama că nu vroiai să fii deranjat. Te las să continui să repeţi liniştit pentru viitorul interviu…

Harry înşfăcă de pe masă o insignă cu JOS CU POTTER şi o azvârli cât putu de tare, în partea cealaltă a camerei. Îl lovi pe Ron în frunte şi acesta căzu la podea.

— Poftim! zise Harry. Să o porţi marţi! Acum poate că o să ai şi tu o cicatrice, dacă ai noroc… Să nu mai fii gelos pe mine!

Se îndreptă cu paşi mari către scară. Se aştepta ca Ron să-l oprească… Chiar i-ar fi plăcut ca Ron să îi fi dat un pumn, dar Ron rămase acolo, în pijamaua care îi rămăsese mică, Harry, care urcase scările valvârtej, rămase treaz în pat, fierbând de furie mult timp după aceea şi nu îl auzi întorcându-se în dormitor.

Harry se trezi duminică dimineaţa şi se îmbrăcă atât de neatent, încât se pomeni că încerca să îşi pună pălăria în loc de o şosetă. Când în sfârşit reuşi să îşi îmbrace toate hainele aşa cum trebuia, se grăbi să o găsească pe Hermione. O zări la masa Cercetaşilor din Marea Sală, unde lua micul dejun cu Ginny. Simţindu-se prea încordat pentru a mânca, Harry aşteptă până când Hermione termină de mâncat şi o scoase afară, la o altă plimbare.

Deşi era foarte speriată de spusele lui Sirius despre Karkaroff, Hermione era de părere că în acel moment dragonii erau problema cea mai presantă.

— Hai să încercăm să te menţinem în viaţă până marţi seara, zise ea disperată, şi apoi ne putem face griji şi pentru Karkaroff.

Înconjurară lacul de trei ori, încercând să se gândească la vreo vrajă simplă care ar putea răpune un dragon. Nu le veni nimic în minte, aşa că se duseră la bibliotecă. Aici, Harry luă toate cărţile despre dragoni şi amândoi se apucară să caute în vraful de cărţi.

— Tăiatul ghearelor prin farmece… Tratarea putrezirii solzilor… Nu asta ne trebuie, asta e pentru smintiţii ca Hagrid, care vor să îngrijească dragoni…

— Dragonii sunt extrem de dificil de răpus, din cauză magiei străvechi care le apără pielea groasă şi protejată de solzi, pe care numai unele dintre cele mai puternice vrăji o pot penetra… Dar Sirius a zis că o vrajă simplă ar fi de ajuns…

— Atunci, hai să încercăm nişte cărţi cu cele mai simple vrăji, propuse Harry, punând la o parte „Oameni care-i iubesc mult pe dragoni”.

Se întoarse la masă cu un teanc de cărţi de vrăji şi amândoi începură să le frunzărească pe rând, Hermione şuşotind fără încetare lângă el:

— Păi, astea sunt Vrăjile de Transformare… La ce te ajută? Doar dacă le-ai înlocui colţii cu nişte jeleuri sau ceva de genul ăsta, ceea ce i-ar face mult mai puţin periculoşi… Problema este că, aşa cum scria şi în cartea aia, pielea de dragon nu e uşor de străpuns… Eu cred că ar trebui să-l Transfigurezi, dar cu ceva atât de mare nu ai nici o şansă, mă îndoiesc că până şi profesoara McGonagall… Dar dacă te-ai Transfigura pe tine? Ca să-ţi conferi puteri în plus, de exemplu? Dar astea nu sunt vrăji simple, adică nu am învăţat aşa ceva la ore, eu ştiu despre ele pentru că am făcut teste preliminare pentru obţinerea a cât mai multor Niveluri Obişnuite de Vrăjitorie…

— Hermione, zise Harry printre dinţi, poţi să taci puţin, te rog? Încerc să mă concentrez.

Dar când Hermione tăcu, nu se întâmplă nimic, doar i se umplu creierul cu un fel de zumzăit straniu, care nu părea să lase loc concentrării. Se uită deznădăjduit pe cuprinsul cărţii „Blesteme de bază pentru cei ocupaţi şi încrâncenaţi”: scalpări instantanee… Dar dragonii nu au păr… piper pisat… Asta probabil că ar creşte puterea dragonului de a scuipa flăcări… limbă cu spini… Asta mai lipsea, să-i dea o armă în plus…

— O, nu, iar a venit! De ce nu citeşte pe corabia lui tâmpită? zise Hermione sarcastic, când Viktor Krum intră cu un vraf de cărţi.

Le aruncă o privire posomorâtă amândurora şi se aşeză într-un colţ.

— Haide, Harry, să ne întoarcem în camera de zi… O să apară imediat şi fan-clubul lui…

Şi într-adevăr, când ieşiră, un grup de fete intrară pe vârfuri în bibliotecă, una dintre ele având prinsă în talie o eşarfă în culorile drapelului Bulgariei.

Harry abia reuşi să doarmă în noaptea aceea. Luni dimineaţă când se trezi, se gândi serios, pentru prima oară în viaţă, să fugă de la Hogwarts. Dar când privi în jurul lui la micul dejun în Marea Sală şi se gândi la ce ar însemna dacă ar părăsi castelul, îşi dădu seama că nu putea. Era singurul loc unde fusese fericit… Ei bine, se presupunea că fusese fericit şi cu părinţii lui, dar asta nu îşi mai amintea.

Într-un fel, ideea că ar prefera să înfrunte un dragon, decât să se întoarcă în Aleea Boschetelor la Dudley era ceva demn de luat în considerare. Îl calmă într-un fel. Îşi termină de mâncat ouăle cu şuncă (gâtul nu îi funcţiona prea bine) şi, când se ridică de la masă, îl văzu pe Cedric Diggory părăsind masa Astropufilor.

Cedric încă nu ştia de dragoni… Singurul campion care nu ştia, dacă presupunerile lui Harry erau corecte, că Madame Maxime le spuseseră lui Fleur şi lui Krum…

— Hermione, ne întâlnim la sere, zise Harry, hotărându-se brusc ce să facă atunci când îl văzu pe Cedric ieşind din sală. Du-te, te ajung din urmă!

— Harry, o să întârzii, trebuie să sune de intrare…

— Te prind din urmă, da?

Când ajunse la capătul scării de marmură, Cedric le urcase deja. Era însoţit de o grămadă de prieteni din anul VI. Harry nu vroia să îi spună lui Cedric nimic de faţă cu ei. Printre aceştia, erau şi unii care îi citaseră din articolul Ritei Skeeter ori de câte ori se nimerea pe lângă ei. Îl urmă pe Cedric de la depărtare şi văzu că se îndrepta către coridorul unde se afla şi clasa de „Farmece”. Lui Harry îi veni o idee. Oprindu-se la distanţă de ei, îşi scoase bagheta şi ţinti cu grijă.

— Diffindo!

Geanta lui Cedric se rupse şi din ea căzură pene şi cărţi pe jos. Mai multe călimări se făcură ţăndări.

— Nu vă deranjaţi, spuse Cedric pe un ton exasperat, când prietenii lui se aplecară să-l ajute, spuneţi-i lui Flitwick că vin şi eu imediat, zău, nu e nevoie…

Exact asta sperase şi Harry. Îşi băgă bagheta la loc în buzunar şi aşteptă până când prietenii lui Cedric dispărură în clasa în care aveau ore. Se apropie apoi repede de Cedric, fiind doar ei doi pe hol.

— Bună, zise Cedric, ridicând cartea „Un ghid al Transfigurării avansate”, pătată toată de cerneală. Tocmai mi s-a rupt geanta… Era nou-nouţă şi cu toate astea…

— Cedric, zise Harry, prima probă sunt dragonii.

— Poftim? zise Cedric, ridicând privirea.

— Dragoni, zise Harry, vorbind repede, în caz că venea profesorul Flitwick să vadă ce făcea Cedric. Au patru, unul pentru fiecare dintre noi, şi trebuie să trecem de ei.

Cedric se uită fix la el. Văzu o parte din panica pe care o simţise el însuşi sâmbătă seara scânteind acum în ochii de un gri metalic ai lui Cedric.