J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Ai grijă, Hagrid! strigă un vrăjitor de lângă gard, luptându-se cu lanţul pe care îl ţinea. Pot să scuipe foc până la patruzeci de metri depărtare! Ăsta e din specia Ţintat Maghiar şi l-am văzut aruncând flăcări la optzeci de metri!

— Nu-i aşa că sunt minunaţi? întrebă Hagrid abia şoptit.

— Nu se poate! strigă un alt vrăjitor. Vrăji de Împietrire, pentru toţi trei!

Harry văzu cum fiecare îngrijitor de dragon îşi scoate bagheta.

— Stupefy! strigară ei într-un glas, iar Vrăjile de Împietrire se avântară în întuneric ca nişte rachete de foc, explodând în ploi de stele deasupra dragonilor…

Harry privi cum dragonul de lângă ei se clatină periculos pe picioarele din spate. Fălcile îi erau deschise larg într-un strigăt tăcut, nările nu mai scoteau foc, deşi încă mai fumegau… Apoi, foarte încet, se prăbuşi… Dragonul negru, puternic şi acoperit tot cu solzi, lovi solul cu o bufnitură despre care Harry ar fi putut să jure că zdruncinase copacii din spatele său.

Îngrijitorii de dragoni îşi coborâră baghetele şi se apropiară de cei pe care îi îngrijiseră până atunci. Fiecare dragon era acum cam cât un deluşor. Se grăbiră să scurteze lanţurile şi să le prindă în nişte piroane de fler, pe care le bătură cu baghetele cât mai adânc în pământ.

— Vrei să te uiţi mai îndeaproape? o întrebă Hagrid pe Madame Maxime, entuziasmat la culme.

Amândoi se duseră chiar lângă gard, iar Harry îi urmă. Vrăjitorul care îl avertizase pe Hagrid să nu se apropie se întoarse către ei şi Harry îşi dădu seama cine era: Charlie Weasley!

— E totul în regulă, Hagrid? gâfâi el, apropiindu-se să stea de vorbă cu Hagrid. Acum ar trebui să nu mai avem probleme… Le-am dat o Poţiune de Dormit pentru drum, m-am gândit că le-ar fi mai bine dacă s-ar trezi în întuneric şi linişte… Dar, după cum ai văzut, nu erau deloc fericiţi…

— Ce rase aveţi aici, Charlie? întrebă Hagrid, privindu-l pe dragonul cel mai apropiat — pe cel negru — aproape cu veneraţie.

Ochii încă îi erau întredeschişi şi Harry văzu o linie galbenă, strălucitoare, dedesubtul pleoapei strânse.

— Acesta este un Ţintat Maghiar, zise Charlie. Cel din partea aia e un Verde Galez, iar cel mai mic, un Bot-Scurt Suedez, adică ăla albastru-gri, şi un Bulgăre de Foc Chinezesc, cel roşu.

Charlie se uită în jur. Madame Maxime se plimba în jurul gardului, privindu-i pe dragonii împietriţi.

— Nu ştiam că o aduci şi pe ea, Hagrid, zise Charlie, încruntându-se. Campionii nu ar trebui să ştie ce îi aşteaptă… O să-i spună elevei ei, nu crezi?

— M-am gândit că o să-i placă, ridică Hagrid din umeri, încă privindu-i fascinat pe dragoni.

— Foarte romantic, Hagrid, zise Charlie, clătinând din cap.

— Patru! zise Hagrid. Deci câte unul pentru fiecare campion, nu? Ce trebuie să facă, să se lupte cu ei?

— Cred că doar să treacă pe lângă ei, zise Charlie. O să fim pe aproape în caz că sunt probleme, cu vrăji de stins focurile dacă e nevoie. Au vrut mame cu pui, nu ştiu de ce… Dar îţi spun un lucru, nu-l invidiez pe cel căruia o să-i pice acest Ţintat Maghiar. E ceva de speriat. Partea din spate e la fel de periculoasă ca şi cea din faţă. Uită-te şi tu…

Charlie arătă către coada dragonului negru şi Harry văzu nişte spini lungi, de culoarea bronzului, dispuşi din patru în patru centimetri.

Cinci dintre colegii lui Charlie se apropiară în acel moment de Ţintatul Maghiar, cărând cu ei, într-o pătură, câteva ouă uriaşe, de culoare gri-granit. Le puseră cu grijă lângă Ţintatul Maghiar. Hagrid scoase un geamăt. Îşi amintise de Norbert, puiul lui de dragon, la care trebuise să renunţe…

— Le-am numărat, Hagrid, îl preveni Charlie scurt. Ce mai face Harry?

— Bine, zise Hagrid, încă privind cu jind ouăle.

— Eu sper să fie bine şi după ce se va întâlni cu ăştia, zise Charlie sumbru, uitându-se către padocul dragonilor. N-am avut curaj să-i spun mamei ce trebuie să facă la prima probă, e deja îngrozitor de îngrijorată pentru el…

Şi Charlie imită vocea neliniştită a mamei lui: „Cum au putut să-l lase să se înscrie în turnir, e mult prea tânăr! Credeam că or să fie cu toţii în siguranţă, credeam că o să fie o limită de vârstă!”

— Plângea în hohote după articolul ăla despre el din Profetul zilei, adăugă Charlie, după care o cită iar pe mama sa. „Încă plânge după părinţii lui! O, scumpul de el, nu mi-am imaginat!”

Harry se săturase. Fiind convins că Hagrid nu îi va duce lipsa, având în vedere că era înconjurat de patru dragoni şi de Madame Maxime, se întoarse încet şi se îndreptă spre castel.

Nu ştia dacă era fericit că văzuse ce îl aştepta sau nu. Poate că aşa era mai bine. Primul şoc trecuse. Poate că, dacă i-ar fi văzut pe dragoni marţi pentru prima oară, ar fi leşinat acolo, în faţa întregii şcoli… Dar poate că încă existau şanse să se întâmple aşa ceva… Urma să fie înarmat numai cu bagheta, care în acele condiţii nu părea să fie altceva decât o rămurică… Un beţişor în faţa unui dragon cât casa, acoperit cu spini şi care scuipa flăcări.

Şi trebuia să treacă de el. Cu toată lumea de faţă. Dar cum?

Harry se grăbi. Ajunsese la marginea pădurii şi trebuia să fie în faţa şemineului până într-un sfert de oră, ca să discute cu Sirius. Se gândea că nu îşi amintea dacă mai dorise vreodată mai mult ca acum să stea de vorbă cu cineva, când pe neaşteptate intră în ceva tare.

Harry căzu pe spate. Ochelarii i se strâmbară pe nas şi îşi strânse şi mai mult pelerina în jurul lui. O voce din apropiere strigă:

— Auu! Cine e?

Harry verifică în grabă dacă încă era acoperit de pelerină şi rămase nemişcat, privind silueta întunecată a vrăjitorului pe care îl lovise. Îi recunoscu imediat ciocul… Era Karkaroff!

— Cine e acolo? întrebă din nou Karkaroff iar, uitându-se foarte bănuitor în jur.

Harry rămase nemişcat şi tăcut. După vreun minut, Karkaroff păru să creadă că probabil lovise vreun animal. Se uita în jur, de parcă se aştepta să vadă vreun câine sau un alt animal. Apoi se ascunse iar după copaci şi se îndreptă spre locul unde erau dragonii.

Foarte încet şi cu foarte mare grijă, Harry se ridică şi porni iar, cât de repede putu, fără să facă prea mult zgomot, grăbindu-se în întuneric spre castel.

Nu avea nici o îndoială faţă de ceea ce punea la cale Karkaroff. Se strecurase de pe corabia lui ca să încerce să afle care era prima probă. Era chiar posibil să-i fi văzut pe Hagrid şi pe Madame Maxime când se îndreptau împreună către pădure… Erau foarte uşor de observat de la o poştă… Tot ce îi mai rămânea de făcut lui Karkaroff era să se ia după vocile lor, ca să afle şi el, ca şi Madame Maxime, ce îi aştepta pe campioni. Se pare că singurul campion care avea să înfrunte marţi necunoscutul era Cedric.

Harry ajunse la castel, se furişă pe uşa de la intrare şi începu să urce scara de marmură. I se tăiase respiraţia, dar nu îndrăzni să încetinească… Avea mai puţin de cinci minute să ajungă în faţa şemineului…

— Aiureli! gâfâi el către doamna grasă, care moţăia în rama ei, în faţa găurii din perete.

— Dacă zici tu, murmură ea adormită, fără să deschidă ochii şi tabloul se deschise pentru a-i da drumul înăuntru.

Harry intră. Camera de zi era pustie şi, având în vedere că mirosea ca întotdeauna, însemna că Hermione nu fusese nevoită să recurgă la bombe cu miros de baligă pentru a se asigura că el şi Sirius rămâneau singuri.