J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

În timp ce se uita la Hagrid şi la Moody, Harry îi văzu ridicându-se şi plecând. Făcu un semn cu mâna, dar îşi aminti că Hagrid nu putea să-l vadă. Moody se opri însă în loc, cu ochiul magic aţintit către colţul unde se afla Harry. Îl bătu pe Hagrid undeva pe la mijlocul spatelui (pentru că nu reuşise să ajungă la umăr!), îi murmură ceva la ureche şi amândoi se îndreptară către masa la care stăteau Harry şi Hermione.

— Ce mai faci, Hermione? zise Hagrid cu glas tare.

— Bine, răspunse Hermione, zâmbindu-i.

Moody şchiopătă în jurul mesei şi se aplecă asupra ei. Harry crezu că citea lista S.P.A.S., până când Moody murmură spre el:

— Drăguţă pelerină, Potter!

Harry se uită la el uimit. Bucata mare care lipsea din nasul lui Moody era şi mai vizibilă de aproape. Moody zâmbi.

— Ochiul dumneavoastră poate să… Adică, puteţi să…

— Da, poate să vadă prin pelerinele care te fac invizibil, zise Moody încet. Şi de multe ori mi-a fost de mare ajutor.

Şi Hagrid îi zâmbea lui Harry. Harry ştia că Hagrid nu putea să-l vadă, dar era evident că Moody îi spusese şi lui că era acolo.

Hagrid se aplecă, prefăcându-se că citea şi el lista S.P.A.S., şi zise atât de încet, încât doar Harry îl auzi:

— Harry, vino la miezul nopţii la cabana mea. Poartă pelerina!

Ridicându-se, Hagrid spuse cu glas tare:

— Mă bucur că te-am văzut, Hermione.

Apoi făcu un semn cu ochiul şi plecă. Moody îl urmă.

— De ce vrea să ne întâlnim la miezul nopţii? zise Harry, foarte surprins.

— Da? făcu Hermione, părând alarmată. Mă întreb ce are de gând? Nu ştiu dacă ar trebui să te duci, Harry…

Privi neliniştită în jur şi apoi murmură:

— Să nu întârzii la întâlnirea cu Sirius…

Era adevărat că, dacă se ducea la Hagrid la miezul nopţii, punea în pericol întâlnirea cu Sirius. Hermione îi sugeră să o trimită pe Hedwig să-i spună lui Hagrid că nu putea să vină la el în noaptea aceea, presupunând că bufniţa s-ar fi învoit să îi ducă scrisoarea, desigur… Harry se gândi însă că cel mai bine era să se ducă şi să afle rapid ce vroia Hagrid. Era foarte curios să afle despre ce era vorba. Hagrid nu-i mai ceruse niciodată să-l viziteze aşa de târziu…

În noaptea aceea, la unsprezece şi jumătate, Harry, care se prefăcuse că se duce la culcare devreme, îşi puse iar pelerina şi coborî pe furiş în camera de zi, unde mai erau încă elevi. Fraţii Creevey reuşiseră să pună mâna pe nişte insigne cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY şi încercau să le vrăjească şi să le transforme în ŢINEŢI CU HARRY POTTER. Dar până în acel moment nu reuşiseră decât să facă insignele să se blocheze pe HUO, RUŞINE, POTTER!

Harry se furişă pe lângă ei către gaura din tablou şi aşteptă câteva clipe, cu ochii-n patru. Apoi Hermione, de pe partea cealaltă, aşa cum plănuiseră, rosti parola şi făcu să se deschidă portretul doamnei grase, ca să îl lase pe el să iasă. Trecu pe lângă ea şi şopti „Mersi!”, iar apoi începu să alerge prin castel.

Împrejurimile castelului erau foarte întunecate. Harry străbătu pajiştea către luminile care străluceau dinspre coliba lui Hagrid. Interiorul imensei trăsuri a celor de la Beauxbatons era de asemenea luminat. Harry o auzi pe Madame Maxime vorbind, tocmai când bătu la uşa lui Hagrid.

— Tu eşti, Harry? şopti Hagrid, deschizând uşa şi uitându-se în jur.

— Da, zise Harry, intrând în cabană şi dându-şi jos gluga. Cee?

— Vreau să-ţi arăt ceva, zise Hagrid.

Hagrid era cuprins de entuziasm. Purta la butonieră o floare care semăna cu o anghinare enormă. Părea să fi renunţat la grăsimea cu care îşi ungea părul, dar era clar că se străduise să se pieptene… Harry observă dinţii rupţi ai pieptenelui rămaşi în părul lui Hagrid.

— Ce vrei să-mi arăţi, Hagrid? zise iar Harry, obosit şi întrebându-se dacă nu cumva făcuseră ouă Homarii sau dacă Hagrid reuşise să cumpere un alt câine cu trei capete de la un străin din vreo cârciumă.

— Vino cu mine, nu vorbi şi rămâi sub pelerină, zise Hagrid. Nu-l luăm şi pe Colţ cu noi, nu o să-i placă…

— Ascultă, Hagrid, nu pot să stau mult… trebuie să mă întorc la castel până la douăsprezece fix…

Dar Hagrid nu auzi, deschise uşa colibei şi ieşi în noapte. Harry se grăbi să-l urmeze şi descoperi, spre marea lui surpriză, că Hagrid îl ducea către trăsura celor de la Beauxbatons.

— Hagrid, ce…

— Şşşt! zise Hagrid şi bătu de trei ori la uşa pe care se afla blazonul cu baghetele de aur încrucişate.

Madame Maxime deschise imediat. Purta un şal de mătase în jurul umerilor săi enormi. Zâmbi când îl văzu pe Hagrid.

— Ah, ‘Agrrrid… a sosit timpul?

— Bong-souar, zise Hagrid, zâmbindu-i.

Îi întinse o mână pentru a o ajuta să coboare treptele de aur. Madame Maxime închise uşa în urma ei, iar Hagrid îi oferi braţul şi porniră pe lângă padocul în care stăteau caii înaripaţi, imenşi, ai lui Madame Maxime. Harry, total uluit, trebui să fugă pentru a putea ţine pasul cu ei. Oare asta vroia Hagrid, să i-o arate pe Madame Maxime? Ar fi putut să o vadă oricând, doar nu era uşor de trecut cu vederea…

Se părea însă că şi ei îi pregătea Hagrid o surpriză, pentru că după un timp ea întrebă jucăuş:

— Unde mă duci, ‘Agrrrid?

— O să-ţi placă, zise Hagrid. Merită să fie văzut, crede-mă! Dar să nu spui nimănui că ţi-am arătat, da? N-ai voie să ştii…

— Sigur că nu, zise Madame Maxime, vânturându-şi genele lungi şi negre.

Şi mai merseră puţin, Harry fiind din ce în ce mai nervos în timp ce fugea în urma lor şi uitându-se din când în când la ceas. Cine ştie ce plan stupid avea Hagrid în minte, care ar fi putut să-l facă să-l rateze pe Sirius… Dacă nu ajungeau în curând, avea de gând să se întoarcă, să se ducă direct la castel şi să-l lase pe Hagrid să se bucure de plimbarea lui romantică, alături de Madame Maxime…

Dar imediat — după ce merseseră atât de mult către pădure, încât castelul şi lacul nu se mai vedeau — Harry auzi ceva. Oameni care strigau de undeva din apropiere… Apoi se auzi un răget asurzitor…

Hagrid o duse pe Madame Maxime lângă un pâlc de copaci şi se opri. Harry se apropie şi el grăbit de ei… Pentru o fracţiune de secundă, i se păru că vede nişte focuri de tabără şi oameni care săreau în jurul lor… Apoi rămase tablou.

Dragoni!

Patru dragoni maturi, enormi, cu un aspect sălbatic, stăteau ridicaţi pe picioarele din spate, în interiorul unui padoc gigantic, închis cu plăci groase de lemn. Dragonii răgeau şi fornăiau, iar torente de foc ţâşneau spre cerul întunecat din gurile lor larg deschise, cu colţi de jur împrejur, la o sută de metri deasupra gâturilor întinse. Un dragon albastru-argintiu, cu coarne lungi, ascuţite, se tot repezea la vrăjitorii de pe sol. Altul, cu solzi verzi şi lucioşi, se zbătea şi dădea din picioare cu toată puterea. Unul roşu, cu o coroniţă ciudată de spini de aur în jurul capului, scotea nori de flăcări în formă de ciuperci şi mai era unul, negru, cu adevărat gigantic, care aducea a reptilă mai mult decât ceilalţi şi care era cel mai aproape de ei.

Cel puţin treizeci de vrăjitori, şapte sau opt pentru fiecare dragon, încercau să-i controleze, trăgând de lanţurile prinse de benzile groase de piele care le fuseseră legate în jurul gâturilor şi picioarelor. Uluit, Harry ridică privirea mult deasupra lui şi văzu ochii dragonului negru, cu nişte pupile ca două fante verticale, ca la pisici, mărite fie de frică, fie de furie, nu îşi putu da seama din ce cauză… Scotea răgete asurzitoare, zgomote îngrozitoare, care îţi zgâriau pur şi simplu timpanul…