J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Ollivander, zise Dumbledore, luând loc la masa juriului şi adresându-se campionilor. El vă va examina baghetele ca să se asigure că sunt în stare bună înainte de turnir.

Harry se uită în jur şi văzu cu surprindere un vrăjitor bătrân, cu ochi mari şi decoloraţi, stând liniştit lângă fereastră. Harry se mai întâlnise cu domnul Ollivander în trecut, doar de la el îşi cumpărase propria baghetă, acum mai bine de trei ani, din magazinul acestuia de pe Aleea Diagon.

— Domnişoară Delacour, puteţi să veniţi dumneavoastră prima, vă rog? zise domnul Ollivander, ducându-se în locul gol din mijlocul camerei.

Fleur Delacour pluti către domnul Ollivander şi îi dădu bagheta.

— Hmm, făcu el.

O învârti pe degetele sale lungi, ca pe un baston, şi bagheta scoase mai multe scântei roz şi aurii. O apropie apoi de ochi şi o examină cu grijă.

— Da, zise el încet, o sută nouăzeci de centimetri lungime… rigidă… din lemn de trandafir… şi conţine… O, Doamne…

— Un firrr de părrr din capul unei iele, zise Fleur. Al bunicii mele!

Deci, Fleur avea sânge de iele, îşi zise Harry, trebuia să-i spună lui Ron… Dar apoi îşi aminti că Ron nu vorbea cu el.

— Da, zise domnul Ollivander, da, eu nu am folosit niciodată păr de iele, desigur. Cred că ies baghete oarecum… temperamentale… Ei, fiecare le ştie pe ale lui, şi dacă vi se potriveşte…

Domnul Ollivander îşi plimbă degetele pe baghetă, părând să verifice dacă nu avea zgârieturi sau lovituri, iar apoi rosti:

— Orhidee!

Un buchet de orhidee diafane ţâşni din vârful baghetei.

— Foarte bine, funcţionează cum trebuie, zise domnul Ollivander, dându-i lui Fleur florile şi bagheta. Domnule Diggory, dumneavoastră urmaţi…

Fleur se duse graţioasă la locul ei, zâmbindu-i lui Cedric când acesta trecu pe lângă ea.

— Ah, asta e una de-ale mele, nu? zise domnul Ollivander cu mult mai mult entuziasm, când îi dădu Cedric bagheta. Da, mi-o amintesc bine. Conţine un singur fir din coada unui unicorn mascul remarcabil… frumos, dar agresiv. Aproape că m-a împuns când i l-am smuls din coadă… Douăzeci şi patru de centimetri lungime… frasin… extraordinar de elastică. Da, este în stare bună… O îngrijeşti regulat?

— Am lustruit-o aseară, zise Cedric, zâmbind.

Harry se uită la propria baghetă. Avea amprente peste tot. Încercă să o şteargă pe furiş de robă. Din vârful baghetei ţâşniră mai multe scântei aurii. Fleur Delacour îi aruncă o privire plină de superioritate, aşa că renunţă.

Domnul Ollivander trimise mai multe inele de fum argintiu prin cameră din vârful baghetei lui Cedric, după care se declară mulţumit şi zise:

— Domnule Krum, dumneavoastră, vă rog…

Viktor Krum se ridică şi se îndreptă greoi, cu umerii lăsaţi şi cu un mers legănat, către domnul Ollivander. Îi dădu bagheta şi rămase acolo, încruntat, cu mâinile în buzunarele robei.

— Hmm, zise domnul Ollivander, este o creaţie Gregorovici, dacă nu mă înşel… Un mare creator de baghete, deşi stilul lui nu e tocmai… Dar nu contează…

Ridică bagheta şi o examina cu atenţie, învârtind-o de mai multe ori în faţa ochilor.

— Da… Carpen şi fragment de inimă de dragon, nu-i aşa? îi zise el tare lui Krum, care aprobă din cap. Ceva mai groasă decât în mod normal… destul de rigidă… douăzeci de centimetri lungime… Avis!

Bagheta din lemn de carpen explodă ca un pistol şi mai multe păsărele zburară ciripind din vârful ei şi ieşiră pe fereastra deschisă, împrăştiindu-se pe cerul luminat de soare.

— E bună, zise domnul Ollivander, dându-i bagheta lui Krum. Şi mai rămâne… domnul Potter.

Harry se ridică şi trecu pe lângă Krum, îndreptându-se către domnul Ollivander, căruia îi dădu bagheta.

— Aaah, da, zise domnul Ollivander ochii săi deschişi la culoare scăpărându-i dintr-o dată. Da, da, da. Cât de bine mi-o amintesc…

Şi Harry îşi amintea foarte bine. Ţinea minte totul, de parcă ar fi fost ieri…

Cu patru veri în urmă, când împlinise unsprezece ani, intrase în magazinul domnului Ollivander, împreună cu Hagrid, ca să îşi cumpere o baghetă. Domnul Ollivander îi luase măsurile şi îi dăduse să încerce mai multe baghete. Harry vânturase aproape toate baghetele din magazin, până când, în sfârşit, găsise una care i se potrivea, cea pe care tocmai i-o dăduse domnului Ollivander şi care era făcută din lemn de stejar, de douăzeci şi doi de centimetri lungime, şi conţinea o pană din coada unui phoenix. Domnul Ollivander fusese foarte surprins că lui Harry i se potrivise atât de bine bagheta aceea. „Ciudat”, zisese el, „foarte ciudat”, iar după ce Harry întrebase ce era atât de ciudat, îi explicase că pana de phoenix din bagheta lui Harry provenea de la aceeaşi pasăre care furnizase şi miezul baghetei lui Cap-de-Mort.

Harry nu mai spusese nimănui acest lucru. Era foarte legat de bagheta lui — doar nu era ea de vină pentru tot ce i se întâmplase din cauza lui Cap-de-Mort — la fel cum nu avea nici o vină că era înrudit cu Mătuşa Petunia! Totuşi, spera din tot sufletul ca domnul Ollivander să nu le povestească tuturor despre originea baghetei. Avea sentimentul că, dacă s-ar fi întâmplat aşa, pana Ritei Skeeter ar fi explodat de entuziasm.

Domnul Ollivander examină bagheta lui Harry mai mult decât ale celorlalţi, dar în cele din urmă făcu să curgă din ea un şuvoi de vin şi i-o dădu înapoi lui Harry, anunţând că era în stare perfectă.

— Mulţumesc, zise Dumbledore, ridicându-se de la masa profesorilor. Acum, puteţi să vă întoarceţi la ore… Sau poate că ar fi mai bine să coborâţi la cină, având în vedere că mai e puţin şi se sună…

Simţind că în sfârşit ceva îi mersese bine pe ziua aceea, Harry se ridică să plece, dar omul cu aparatul de fotografiat sări de pe scaun şi îşi drese vocea, pentru a le atrage atenţia.

— Pozele, Dumbledore, pozele! strigă Bagman entuziasmat. Toţi membrii juriului şi campionii. Ce zici, Rita?

— Păi… Da, hai să le facem întâi pe astea, zise Rita Skeeter, ai cărui ochi se aţintiseră iar asupra lui Harry. Şi poate după aceea facem şi nişte poze individuale…

Fotografiile luară mult timp. Madame Maxime îi punea pe toţi ceilalţi în umbră, oriunde ar fi stat, şi fotograful nu avea cum să stea destul de departe pentru a intra şi ea în cadru. Până la urmă, Madame Maxime trebui să stea jos, iar toţi ceilalţi în jurul ei. Karkaroff îşi tot răsucea ciocul în jurul degetului, pentru a-l ondula şi mai tare. Krum, pe care Harry îl credea obişnuit cu şedinţele foto, stătea pe jumătate ascuns, în spatele grupului. Fotograful dorea ca Fleur să stea în faţă, dar Rita Skeeter îl tot împingea pe Harry în prim-plan. Apoi Rita insistă să li se facă poze individuale campionilor. Până la urmă, fură liberi să plece.

Harry coborî la cină. Hermione nu era acolo. Bănuia că încă era în aripa spitalului, unde i se aranjau dinţii. Mâncă singur la capătul mesei, apoi se duse în Turnul Cercetaşilor, gândindu-se la numeroasele teme suplimentare, legate de Farmecele de Chemare, pe care le avea de făcut. Abia în dormitor dădu peste Ron.

— Ai primit o bufniţă, zise Ron brusc, de cum îl văzu pe Harry intrând.

Arătă către perna lui Harry. Bufniţa de hambar a şcolii îl aştepta acolo.

— A, da, ce bine, zise Harry.

— Şi mâine seară trebuie să ne ispăşim pedeapsa în clasa lui Plesneală, zise Ron.

Apoi ieşi din cameră, fără să se uite la Harry. Pentru o clipă, Harry se gândi să se ducă după el. Nu era sigur dacă vroia să discute cu el sau să-i dea un pumn — amândouă variantele păreau foarte atrăgătoare — dar şi scrisoarea lui Sirius era foarte interesantă. Harry se duse la bufniţă, luă scrisoarea de pe piciorul ei şi o desfăcu.