J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Vai, foarte amuzant, n-am ce zice, îi spuse Hermione sarcastic lui Pansy Parkinson şi şlehtei de fete de la Viperini, care râdeau mai tare ca toţi ceilalţi, foarte inteligent!

Ron stătea rezemat de perete, alături de Dean şi Seamus. Nu râdea, dar nici nu îi lua apărarea lui Harry.

— Vrei una, Granger? zise Reacredinţă, întinzându-i o insignă Hermionei. Am o grămadă. Dar vezi să nu-mi atingi mâna. Tocmai m-am spălat, ştii, şi nu vreau să mă murdărească un Sânge-mâl…

O parte din mânia pe care o adunase Harry de zile întregi parcă sparse un baraj în pieptul lui. Îşi luă bagheta, fără să-şi dea seama ce face. Cei din jurul lui se dădură la o parte, lipindu-se de pereţi.

— Harry! îl avertiză Hermione.

— Hai, Potter, zise Reacredinţă încet, scoţând şi el bagheta. Moody nu mai e aici ca să te apere… Fă-o, dacă ai curaj!

Pentru o fracţiune de secundă se uitară unul în ochii celuilalt şi pe urmă, exact în acelaşi timp, acţionară amândoi.

— Furunculus! strigă Harry.

— Densaugeo! ţipă Reacredinţă.

Din baghetele lor ţâşniră scântei care se întâlniră în aer şi ricoşară. Cele de la bagheta lui Harry îl lovi în faţă pe Goyle, iar ale lui Reacredinţă o nimeriră pe Hermione. Goyle răcni şi îşi duse mâinile la nasul din care ţâşneau nişte coşuri enorme şi oribile. Hermione, ţipând speriată, avea mâinile la gură.

— Hermione! strigă Ron şi se duse să vadă ce păţise. Harry se întoarse şi îl văzu pe Ron dând la o parte mâna Hermionei. Nu era o privelişte frumoasă. Dinţii ei din faţă — deja mai mari decât trebuia — creşteau acum într-un ritm alarmant. Semăna din ce în ce mai bine cu un castor, cu cât i se lungeau dinţii mai tare. Trecuseră deja de buza ei de jos, către bărbie… Îngrozită, Hermione îi atinse şi scoase un ţipăt sfâşietor.

— Ce e cu hărmălaia asta? zise o voce înceată, ameninţătoare.

Venise Plesneală.

Viperinii se îngrămădiră să îi explice. Plesneală îndreptă un deget lung şi galben către Reacredinţă şi spuse:

— Explică-mi tu!

— Potter m-a atacat, domnule…

— Ne-am atacat unul pe altul în acelaşi timp! strigă Harry.

— Şi l-a nimerit pe Goyle… Vedeţi şi dumneavoastră…

Plesneală îl examină pe Goyle, a cărui faţă semăna acum cu imaginile care ar fi putut ilustra o carte cu ciuperci otrăvitoare.

— La spital, Goyle, zise Plesneală calm.

— Iar Reacredinţă a lovit-o pe Hermione! zise Ron. Uitaţi!

Şi o forţă pe Hermione să-i arate dinţii lui Plesneală. Se străduia din răsputeri să-i ascundă cu mâinile, deşi era greu pentru că îi trecuseră şi de baza gâtului. Pansy Parkinson şi celelalte fete Viperine chicoteau şi mai tare, arătând cu degetul către Hermione, pe la spatele lui Plesneală. Plesneală se uită rece la Hermione şi apoi spuse:

— Eu nu văd nici o diferenţă!

Hermione gemu, iar ochii i se umplură de lacrimi. Se întoarse pe călcâie şi fugi cât putu de repede până la capătul coridorului, dispărând după colţ.

Din fericire, şi Harry, şi Ron începură să strige amândoi la Plesneală în acelaşi timp. Din fericire, fiindcă vocile lor răsunară atât de tare în coridorul de piatră, încât, în hărmălaia aceea confuză, lui Plesneală îi fu imposibil să audă exact ce ziceau cei doi despre el. Înţelese însă prea bine… esenţa.

— Să vedem, zise el pe un ton mieros. Iau cincizeci de puncte de la Cercetaşi şi le dau ore suplimentare lui Potter şi lui Weasley. Acum intraţi, dacă nu vreţi ore în plus o săptămână întreagă!

Harry clocotea de mânie. Nedreptatea strigătoare la cer îl făcea să vrea să-l blesteme pe Plesneală şi să-l transforme în o mie de bucăţi slinoase. Trecu pe lângă Plesneală şi se aşeză împreună cu Ron în spatele clasei, aruncându-şi ghiozdanul pe masă. Şi Ron tremura de furie… Pentru o clipă, totul părea să fi revenit la normal între ei, dar imediat Ron se mută şi se aşeză alături de Dean şi Seamus, lăsându-l pe Harry singur la masă. De partea cealaltă a clasei, Reacredinţă se întoarse cu spatele la Plesneală, îşi apăsă insigna rânjind, şi mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! apăru în toată clasa.

Harry stătea şi se uita la Plesneală, imaginându-şi cum i se întâmplau acestuia tot felul de lucruri… Ah, dacă ar fi ştiut cum să arunce blestemul Cruciatus… L-ar fi trântit pe Plesneală pe spate, ca pe păianjenul acela care se zbătea neputincios…

— Antidoturile! zise Plesneală, privindu-i pe toţi, iar ochii săi negri şi reci îi scânteiară cu răutate. Trebuia să vă fi pregătit cu toţii reţetele până acum! Vreau să le preparaţi cu grijă şi apoi vom alege pe cineva pe care să testăm unul dintre ele…

Ochii lui Plesneală se întâlniră cu ai lui Harry şi băiatul ştiu imediat ce îl aşteptă. Plesneală vroia să îl otrăvească. Harry îşi imagină cum lua ceaunul, ajungând în faţa clasei din câteva sărituri şi vărsându-l în capul slinos al lui Plesneală…

Ciocănitul de la uşa clasei îi schimbă însă gândurile.

Era Colin Creevey, care intră încet în clasă, zâmbindu-i lui Harry şi ducându-se apoi spre catedra lui Plesneală.

— Da? întrebă Plesneală, tăios.

— Vă rog, domnule, am venit să-l duc pe Harry Potter sus…

Plesneală se uită de sus în jos la Colin, al cărui zâmbet pieri brusc de pe faţa lui entuziasmată.

— Potter mai are o oră de „Poţiuni”, zise Plesneală rece. O să vină sus la sfârşitul orelor.

Colin se înroşi.

— Domnule… dar, domnule, domnul Bagman are nevoie de el, zise Colin neliniştit. Toţi campionii trebuie să meargă, cred că vor să le facă poze…

Harry ar fi dat orice ca să-l oprească pe Colin să pronunţe ultimele cuvinte. Îi aruncă o privire lui Ron, dar acesta se uita foarte atent la tavan.

— Foarte bine, se răsti Plesneală. Potter, lasă-ţi aici lucrurile, vreau să te întorci mai târziu ca să-ţi testez antidotul!

— Vă rog, domnule, trebuie să-şi ia lucrurile cu el, chiţăi Colin. Toţi campionii…

— Foarte bine! zise Plesneală. Potter, ia-ţi ghiozdanul şi dispari din ochii mei!

Harry îşi aruncă ghiozdanul pe umăr, se ridică şi se îndreptă către uşă. Când trecu pe lângă băncile Viperinilor, mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! lumină iar din toate direcţiile.

— Este extraordinar, Harry, nu? zise Colin, începând să vorbească imediat ce Harry închise uşa clasei în urma lui. Nu-i aşa? Să fii campion, ce grozav!

— Da, extraordinar, mormăi Harry, când urcară treptele către holul de la intrare. Pentru ce vor poze, Colin?

— Pentru Profetul zilei, cred!

— Minunat, zise Harry posomorându-se, exact asta îmi lipsea… Şi mai multă publicitate!

— Mult noroc! zise Colin, lăsându-l în faţa încăperii la care trebuia să îl conducă.

Harry bătu la uşă şi intră. Era o clasă destul de mică, în care majoritatea băncilor fuseseră date la o parte, lăsând un spaţiu mare în mijloc. Trei dintre ele fuseseră însă puse cap la cap în faţa tablei şi acoperite cu catifea. În spatele băncilor se aflau cinci scaune, iar Ludo Bagman stătea pe unul dintre ele, vorbind cu o vrăjitoare pe care Harry nu o mai văzuse până atunci, îmbrăcată în haine purpurii.

Viktor Krum stătea morocănos, ca de obicei, într-un colţ şi nu vorbea cu nimeni. Cedric şi Fleur discutau între ei. Fleur părea mult mai fericită decât o văzuse Harry până atunci. Îşi tot dădea capul pe spate pentru ca părul ei lung, blond-argintiu, să strălucească şi mai mult în lumină. Un bărbat burtos, cu un aparat mare de fotografiat care fumega uşor, o privea pe Fleur cu coada ochiului.