J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— O idee foarte bună, zise Harry, fiindu-i recunoscător.

Coborâră, traversară holul de la intrare în grabă, fără să se uite spre Marea Sală, şi în curând se treziră traversând pajiştea către lac, unde era ancorată corabia celor de la Durmstrang, care se reflecta ca o pată neagră pe apa liniştită. Era o dimineaţă răcoroasă şi cei doi continuară să meargă, ronţăindu-şi feliile de pâine prăjită, în timp ce Harry îi povesti Hermionei exact ce se întâmplase după ce se ridicase de la masa Cercetaşilor noaptea trecută. Spre bucuria lui, Hermione îi acceptă povestea fără să se îndoiască de fel.

— Păi, fireşte că ştiam că nu te-ai înscris tu singur, zise ea, după ce el terminase de povestit despre scena de lângă Marea Sală. Să fi văzut expresia de pe faţa ta când ţi-a citit Dumbledore numele! Dar întrebarea rămâne: cine ţi-a pus numele în Pocal? Pentru că Moody are dreptate, Harry… Nu cred că ar fi putut să o facă un elev… Nu ar fi reuşit niciodată să păcălească Pocalul sau să treacă peste linia lui Dumble…

— L-ai văzut pe Ron? o întrerupse Harry.

Hermione ezită.

— Păi… da… Era la micul dejun, zise ea.

— Încă mai crede că eu m-am înscris?

— Păi… nu, nu cred… nu chiar, zise Hermione nesigură.

— Cum adică, nu chiar?

— O, Harry, nu e evident? zise Hermione disperată. E gelos!

— Gelos? zise Harry, nevenindu-i să creadă. Gelos pe ce? I-ar plăcea să se facă de râs în faţa întregii şcoli, cum o să mă fac eu?

— Păi, vezi tu, îi explică Hermione răbdătoare, tu eşti cel care primeşte mereu toată atenţia. Ştiu că nu e vina ta, adăugă ea repede, văzând că Harry vroia să deschidă gura supărat, ştiu că nu eşti tu cel care o cere… dar… Ei bine, doar ştii că Ron are atâţia fraţi cu care trebuie să concureze acasă, iar tu, cel mai bun prieten al lui, eşti şi tu celebru… El e întotdeauna dat la o parte când apari tu şi acceptă, fără să se plângă, dar cred că asta a fost picătura care a umplut paharul…

— Minunat, zise Harry amărât. Splendid! Transmite-i din partea mea că aş fi încântat să facem schimb de locuri, oricând ar vrea. Spune-i că îi cedez cu plăcere toate privirile alea curioase care îmi examinează fruntea cu insistenţă, oriunde mă duc…

— Nu îi spun nimic, zise Hermione scurt. Spune-i tu însuţi, este singurul mod ca să lămuriţi toată povestea asta.

— Nu o să alerg după el, încercând să-l fac să se maturizeze! zise Harry atât de tare, încât câteva bufniţe din copacii din jur zburară alarmate. Poate că n-o să mai creadă că mă distrez când o să-mi rup gâtul sau când o să…

— Nu e amuzant, zise Hermione încet. Nu e deloc amuzant.

Părea extrem de neliniştită.

— Ştii, Harry, continuă Hermione, m-am gândit… Ştii ce ar trebui să faci primul lucru, cum te întorci la castel?

— Da, să-i dau lui Ron un şut în…

— Să-i scrii lui Sirius. Trebuie să îi spui ce s-a întâmplat. Te-a rugat să îl ţii la curent cu tot ce se întâmplă la Hogwarts… Este ca şi când se aştepta să se întâmple aşa ceva. Ţi-am adus o bucată de pergament şi o pană…

— Fii serioasă, zise Harry, uitându-se în jur pentru a se asigura că nu îi asculta cineva, dar nu era nimeni în jur. S-a întors în ţară doar pentru că m-a durut cicatricea. Probabil că, dacă i-aş spune că m-a înscris cineva în Turnirul celor trei vrăjitori, ar veni valvârtej la castel…

— Ar vrea să-i spui, totuşi, zise Hermione hotărâtă. Oricum o să afle…

— Cum?

— Harry, asta nu o să poată să rămână un secret, zise Hermione, foarte serioasă. Turnirul ăsta e celebru, m-aş mira să nu scrie în Profetul zilei ceva despre tine, cum că vei concura… Eşti deja în toate cărţile despre Ştii-Tu-Cine, doar ştii… Şi Sirius ar prefera să audă de la tine, sunt sigură.

— Bine, bine, îi scriu, zise Harry, aruncându-şi ultima felie de pâine prăjită în lac.

Amândoi se opriră pentru câteva clipe şi o priviră plutind, înainte de a ieşi la suprafaţă un tentacul enorm, care trase pâinea sub apă. Se întoarseră la castel.

— Ce bufniţă să folosesc? o întrebă Harry, în timp ce urcau scările. Mi-a spus să nu o mai iau pe Hedwig.

— Întreabă-l pe Ron dacă poţi să-l foloseşti pe…

— Nu îi cer nimic lui Ron! zise Harry scurt.

— Bine, atunci împrumută una dintre bufniţele şcolii, le poate folosi oricine, zise Hermione.

Se duseră în Camera Bufniţelor. Hermione îi dădu o bucată de pergament, o pană şi o sticluţă de cerneală şi apoi se plimbă în jurul puzderiei de stinghii, pe care stăteau bufniţe de tot felul, cât timp Harry se aşeză lângă perete şi scrise scrisoarea.

Dragă Sirius,

Mi-ai spus să te ţin la curent cu ce se mai întâmplă la Hogwarts, aşa că… Nu ştiu dacă ai auzit, dar anul acesta are loc Turnirul vrăjitorilor şi sâmbătă seara am fost ales drept… al patrulea campion. Nu ştiu cine mi-a pus numele în Pocalul de Foc, pentru că nu am fost eu, te asigur. Celălalt campion pentru Hogwarts este Cedric Diggory, de la Astropufi.

Aici făcu o pauză, gândindu-se. Ar fi vrut să îi scrie ceva şi despre neliniştea pe care o resimţise noaptea trecută, dar nu reuşi să transpună în cuvinte acest lucru, aşa că îşi înmuie pur şi simplu pana în călimară şi termină scrisoarea:

Sper că tu şi Buckbeak sunteţi bine…

— Am terminat, strigă el, ridicându-se şi scuturându-şi roba de paie.

Hedwig zbură repede pe umărul lui şi îşi întinse picioruşul.

— Nu te pot folosi pe tine, îi spuse Harry, uitându-se după bufniţele şcolii. Trebuie s-o iau pe una dintre ele…

Hedwig pufni ţâfnos şi îşi luă zborul atât de brusc, încât ghearele îl zgâriară pe umăr. Rămase cu spatele către Harry, tot timpul în care el legă scrisoarea de piciorul unei bufniţe mari de hambar. După ce zbură bufniţa, Harry o mângâie pe Hedwig, însă ea cloncăni ofensată şi zbură mai sus, către o stinghie la care Harry nu putea ajunge.

— Întâi, Ron, acum tu, oftă Harry supărat. Nu e vina mea!

Dacă Harry îşi închipuise că totul va fi mai bine o dată ce toată lumea se va fi obişnuit cu ideea că şi el va reprezenta şcoala în turnir, ziua următoare îi demonstră cât de mult se înşelase. Odată întors la ore, nu mai putu evita restul şcolii, care, exact ca şi Cercetaşii, credea că Harry se înscrisese el însuşi în turnir. Însă, spre deosebire de Cercetaşi, restul elevilor nu păreau deloc entuziasmaţi.

Astropufii, care de obicei se înţelegeau foarte bine cu Cercetaşii, deveniseră extrem de distanţi. Iar ora de „Ierbologie” fu o dovadă clară în acest sens. Era evident că Astropufii aveau impresia că Harry îi furase gloria campionului lor, un sentiment amplificat poate şi din cauza faptului că rareori Astropufii avuseseră parte de glorie, iar Diggory era unul dintre puţinii care le-o aduseseră, când îi bătuse la vâjthaţ pe Cercetaşi. Ernie Macmillan şi Justin Finch-Fletchley, cu care Harry se înţelegea foarte bine în mod normal, nu îi adresară nici un cuvânt, deşi replantau Bulbii Săritori în acelaşi răsad. Chiar râseră cam răutăcios când unul dintre Bulbii Săritori scăpase din mâinile lui Harry şi îl lovise direct în faţă. Nici Ron nu vorbea cu Harry. Hermione stătea între ei, făcând tentative forţate şi disperate să înnoade o conversaţie între ei. Însă, deşi îi făcuse să se adreseze unul altuia, evitaseră orice contact vizual. Lui Harry i se păru că şi profesoara Lăstar era distantă faţă de el… Normal, la urma urmelor, doar era şefa Casei Astropufilor.