J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

În mod obişnuit, Harry abia ar fi aşteptat să îl vadă pe Hagrid, însă „Îngrijirea Creaturilor Magice” însemna că urma să se întâlnească şi cu Viperinii, pentru prima dată când aveau să fie faţă în faţă, de când devenise campion.

Aşa cum se aşteptase, Reacredinţă stătea în faţa colibei lui Hagrid cu rânjetul său caracteristic, întins pe toată faţa.

— Ah, uitaţi-vă, băieţi, el este campionul, le zise el lui Crabbe şi lui Goyle, imediat ce ajunse în apropierea lui Harry. V-aţi luat carneţelele cu autografe? Cel mai bine ar fi să îi cereţi semnătura acum, pentru că nu cred că o să mai aveţi prilejul… Jumătate dintre campionii turnirurilor au murit… Cât credeţi că o să reziste Potter? Zece minute la prima probă, probabil…

Crabbe şi Goyle râseră linguşitor, însă Reacredinţă trebui să se oprească, pentru că Hagrid apăru din spatele colibei, cărând mai multe lăzi suprapuse, fiecare dintre ele conţinând un Homar cu cap exploziv, foarte mare. Spre groaza clasei, Hagrid le explică că motivul pentru care Homarii se omorau între ei era energia acumulată, iar soluţia ar fi ca fiecare elev să îi pună o lesă câte unui Homar şi să îl scoată la o mică plimbare. Singurul lucru bun la acest plan era că îi abătuse atenţia lui Reacredinţă.

— Să scoatem chestiile astea la plimbare? repetă el dezgustat, uitându-se într-una dintre lăzi. Şi unde anume ar trebui să fixăm lesa? În jurul spinului, a capătului exploziv sau a ventuzei?

— În jurul mijlocului, zise Hagrid, făcându-le o demonstraţie. Hm… poate că ar fi mai bine să puneţi mănuşile din piele de dragon, aşa, ca o precauţie în plus. Harry, vino şi ajută-mă cu ăsta mare…

În realitate însă, Hagrid dorea să stea de vorbă cu Harry departe de auzul restului clasei.

Aşteptă până când ceilalţi plecară cu Homarii lor şi atunci se întoarse către Harry şi spuse cu un ton foarte serios.

— Deci, Harry, o să concurezi… În turnir… Campionul şcolii…

— Unul dintre campioni, îl corectă Harry.

Ochii negri ai lui Hagrid păreau foarte neliniştiţi pe sub sprâncenele stufoase.

— Nu ştii cine te-a înscris, nu-i aşa, Harry?

— Atunci, mă crezi că nu am fost eu? întrebă Harry, mascându-şi cu dificultate bucuria enormă pe care o simţi la auzul cuvintelor lui Hagrid.

— Sigur că da, mormăi Hagrid. Dacă zici că nu ai fost tu, eu cred… Te crede şi Dumbledore, te cred şi alţii.

— Chiar aş vrea să ştiu cine a fost, zise Harry cu amărăciune. Amândoi se uitară spre pajişte. Elevii erau împrăştiaţi în toate părţile şi aveau cu toţii mari probleme. Homarii ajunseseră la peste şase metri lungime şi erau extrem de puternici. Nu mai erau fără carapace şi incolori, ci le crescuse un fel de platoşă groasă, gri şi lucioasă. Arătau ca o combinaţie între nişte scorpioni gigantici şi nişte crabi alungiţi, însă tot nu aveau capete sau ochii vizibili. Deveniseră extraordinar de puternici şi foarte greu de controlat.

— Par să se distreze, nu? zise Hagrid vesel.

Harry presupuse că se referea la Homari, pentru că era evident că nu la colegii lui. Din când în când, un „Bum” puternic anunţa o nouă explozie a unui capăt de Homar, făcându-l să ţâşnească la câţiva metri în faţă şi mai mulţi dintre cei care îi duceau în lesă erau târâţi pe burtă, chinuindu-se cu disperare să se ridice.

— Ah, nu ştiu, Harry, oftă Hagrid deodată, uitându-se la el îngrijorat. Campionul şcolii… Se pare că numai ţie ţi se întâmplă toate alea, nu-i aşa?

Harry nu răspunse. Da, într-adevăr, se părea că lui i se întâmplau toate… Cel puţin aşa îi spusese şi Hermione când se plimbaseră pe malul lacului şi, după părerea ei acesta era motivul pentru care Ron nu mai vorbea cu el…

Următoarele câteva zile se dovediră dintre cele mai groaznice petrecute de Harry la Hogwarts. Nu se mai simţise aşa decât în anul II, când aproape toată şcoala îl suspecta că îi atacase pe unii dintre colegi. Dar atunci Ron fusese de partea lui.

Se gândea că ar fi putut să suporte comportamentul tuturor celorlalţi, dacă l-ar fi avut pe Ron de partea lui, însă nu avea de gând să facă nimic ca să îl convingă, dacă Ron nu vroia. Acum era singur, fiind antipatizat din toate părţile.

Îi înţelegea pe Astropufi, chiar dacă nu era de acord: ei îşi sprijineau propriul campion. Din partea Viperinilor nu se aştepta decât la insulte răutăcioase. Era foarte nepopular printre ei şi aşa fusese mereu, având în vedere că îi ajutase pe Cercetaşi să îi bată atât de des la vâjthaţ. Dar sperase că cei de la Ochi-de-Şoim ar fi putut să-l sprijine, aşa cum făceau cu Cedric. Se înşelase însă. Majoritatea celor de la Ochi-de-Şoim păreau să creadă că îşi dorea cu disperare să iasă şi mai mult în evidenţă, păcălind Pocalul să-i accepte numele.

Şi apoi, mai era şi faptul că Cedric părea mult mai campion decât el. Extraordinar de chipeş, cu nasul drept, păr negru şi ochi albaştri-gri. Era greu de spus cine era mai admirat, Cedric sau Viktor Krum. Harry le văzu exact pe fetele din anul VI care îşi doriseră atât de mult autograful lui Krum, implorându-l acum pe Cedric să le dea un autograf pe ghiozdane.

Între timp, nu primise nici un răspuns de la Sirius. Hedwig refuza să se mai apropie de el, profesoara Trelawney îi prezicea moartea, mult mai convinsă decât de obicei, şi avu probleme serioase cu Farmecele de Chemare, la ora profesorului Flitwick, încât primi teme în plus… Singurul din clasă, în afară de Neville, desigur…

— Nu e chiar atât de greu, Harry, încercă Hermione să-l consoleze, când părăsiră clasa lui Flitwick — ea făcuse obiectele să zboare prin cameră toată ora, atrăgându-le către ea, de parcă ar fi fost un magnet ciudat pentru bureţii de şters tabla, coşurile de gunoi şi Lunascopuri. Probabil că nu te-ai concentrat cum trebuie…

— Din ce cauză, oare? întrebă Harry sumbru, în timp ce Cedric Diggory trecea pe lângă ei, înconjurat de un grup mare de fete care suspinau de mama-focului.

Fetele se uitară la Harry, de parcă ar fi fost un Homar cu capete explozive, deosebit de mare.

— Cu toate astea… Eh, s-o lăsăm baltă, nu? Ne aşteaptă două ore de „Poţiuni” în după-amiaza asta…

Cele două ore de „Poţiuni” fură o experienţă îngrozitoare, dar în ultimul timp totul fusese un şir nesfârşit de torturi. Să fii închis într-o clasă timp de o oră şi jumătate cu Plesneală şi Viperinii, toţi părând hotărâţi să îl pedepsească pe Harry cât mai sever cu putinţă pentru că îndrăznise să devină unul dintre campionii şcolii era cel mai neplăcut lucru pe care şi-l putea imagina Harry. Reuşise să treacă peste o vineri, cu Hermione alături de el, care îi şoptea neîncetat: „Ignoră-i! Ignoră-i, Harry!” Era convins că şi în vinerea aceea va fi la fel ca de obicei.

Când, după prânz, el şi Hermione ajunseră în faţa clasei lui Plesneală, îi găsiră pe Viperini aşteptând afară, fiecare dintre ei purtând o insignă mare în piept. Pentru o clipă, Harry crezu că erau insigne S.P.A.S., dar apoi văzu că aveau acelaşi mesaj, scris cu litere roşii, care străluceau în coridorul slab luminat:

— Îţi plac, Potter? zise Reacredinţă cu glas tare, când se apropie Harry. Şi mai fac ceva… Uite!

Îşi apăsă insigna şi mesajul de pe ea dispăru, pentru a fi înlocuit de un altul, care era verde şi luminos:

Viperinii râseră în hohote şi îşi apăsară insignele cu toţii, până când mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! ajunse să strălucească peste tot în jurul lui Harry. Simţi cum i se urcă sângele la cap.