J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry răspunse instantaneu la întrebarea asta. Da, exista cineva care vroia să-l vadă mort încă de când avea un an… Cap-de-Mort, Lordul Întunericului. Dar cum ar fi putut să facă acesta ca numele lui Harry să ajungă în Pocalul de Foc? Doar se presupunea că era departe, într-o ţară necunoscută, ascunzându-se, singur, fără prieteni, vulnerabil şi lipsit de puteri…

Şi totuşi, în visul pe care îl avusese, chiar înainte să se trezească şi să îl doară cicatricea, Cap-de-Mort nu era singur… Vorbea cu Şobo, plănuind moartea lui Harry…

Harry avu un şoc când se trezi că ajunsese deja în faţa doamnei grase din tablou. Nu ştia cum ajunsese acolo… Mai mult, fu surprins să vadă că nu era singură în tablou. Vrăjitoarea uscată care sărise în tabloul vecinului ei, când Harry se alăturase campionilor la parter, stătea acum lângă doamna grasă şi îl privea cu un aer superior. Probabil că sărise din tablou în tablou pe toată casa scărilor, numai ca să ajungă înaintea lui. Şi ea, şi doamna grasă se uitau la el cu mare interes.

— Ca să vezi, zise doamna grasă, Violeta tocmai mi-a povestit totul. Deci, cine tocmai a fost ales drept campion al şcolii?

— Aiureli! zise Harry monoton.

— Ba aşa e! zise vrăjitoarea palidă şi uscăţivă, indignată la culme.

— Nu, nu, Vi, asta e parola, zise doamna grasă, liniştind-o, şi îi dădu drumul lui Harry în camera de zi a Cercetaşilor.

Zgomotul exploziv care răzbătu din cameră când se deschise portretul aproape că îl dezechilibră pe Harry. Se trezi apoi tras în camera de zi de vreo douăzeci şi patru de mâini şi se trezi în faţa întregii Case a Cercetaşilor, care strigau, aplaudau şi fluierau înnebuniţi.

— Ar fi trebuit să ne spui şi nouă că te-ai înscris! zbieră Fred, care părea puţin supărat, dar şi impresionat la culme.

— Extraordinar! Cum ai reuşit să scapi de barbă? strigă şi George.

— Nu am făcut nimic, zise Harry. Nu ştiu cum am…

Însă Angelina tăbărî imediat pe el.

— Ah, dacă nu a fost să fiu eu, măcar e cineva de la Cercetaşi…

— O să poţi să-ţi iei revanşa faţă de Diggory pentru ultimul meci de vâjthaţ, Harry! zise Katie Bell, o altă înaintaşă a Cercetaşilor.

— Avem mâncare, Harry, vino şi ia şi tu!

— Nu mi-e foame, sunt sătul de la serbare…

Dar nimeni nu vru să audă că nu îi era foame. Nimeni nu vroia să creadă că nu se înscrisese în turnir. Nimeni nu observă că nici măcar nu avea chef să sărbătorească… Lee Jordan scoase la lumină un steag cu emblema Cercetaşilor şi insistă să îl lege în jurul lui Harry ca pe o pelerină. Harry nu putu să scape. Ori de câte ori încerca să se refugieze pe scara către dormitoarele băieţilor, mulţimea din jurul lui îl înconjura, forţându-l să mai bea o Berezero, punându-i în mâini cartofi prăjiţi şi alune… Toată lumea vroia să ştie cum reuşise, cum izbutise să treacă de Linia de Vârstă a lui Dumbledore şi cum îşi pusese numele în Pocal…

— Nu am făcut nimic, repetă el, nu ştiu cum s-a întâmplat…

Dar, având în vedere cât de atenţi erau cu toţii, ar fi putut foarte bine nici să nu se obosească să răspundă.

— Sunt obosit! strigă el într-un târziu, după aproape o jumătate de oră. Nu, zău aşa, George, mă duc să mă culc…

Cel mai mult vroia să-i găsească pe Ron şi pe Hermione, adică nişte oameni întregi la cap, dar nici unul dintre ei nu era în camera de zi. Insistând că trebuia să doarmă şi aproape strivindu-i pe micuţii fraţi Creevey când încercară să-l oprească la capătul scărilor, Harry reuşi să scape de toţi şi urcă până la dormitorul său cât putu de repede.

Spre bucuria lui, îl găsi pe Ron întins în patul lui în dormitorul gol, de altfel, îmbrăcat complet. Ridică privirea când Harry trânti uşa după el.

— Unde ai fost? îl întrebă Harry.

— A, bună, răspunse Ron fără chef.

Zâmbea, dar nu ca de obicei. Harry îşi dădu seama dintr-o dată că încă mai purta steagul roşu al Cercetaşilor pe care i-l legase Lee în jurul umerilor. Încercă să şi-l dea jos, dar era legat foarte strâns. Ron rămase pe pat fără să se mişte, privindu-l pe Harry cum se lupta să dea jos steagul.

— Ei bine, zise Ron, când Harry îşi scoase în sfârşit steagul şi îl aruncă într-un colţ. Felicitări…

— Cum adică, felicitări? zise Harry, uitându-se la Ron. Zâmbetul lui Ron anunţa ceva rău, fără nici o îndoială.

Era mai mult o grimasă.

— Bravo, nu a mai trecut nimeni altcineva de Linia de Vârstă, zise Ron. Nici măcar Fred şi George. Ce ai folosit, Pelerina Fermecată?

— Pelerina nu m-ar fi trecut peste linia aia, oricât de fermecată ar fi fost, zise Harry încet.

— A, da, zise Ron. M-am gândit că mi-ai fi spus dacă ai fi folosit Pelerina… Pentru că ne-ar fi acoperit pe amândoi, nu? Dar ai găsit o altă metodă, nu?

— Ascultă-mă, exclamă Harry, nu mi-am pus eu numele în Pocal. Trebuie să o fi făcut altcineva!

Ron ridică sprâncenele.

— Şi de ce ar fi făcut asta?

— Nu ştiu, zise Harry.

I se păru prea melodramatic să spună „ca să mă omoare”. Sprâncenele lui Ron se ridicară atât de tare, încât erau în pericol de a se pierde prin păr.

— E în ordine, dar cred că mie poţi să-mi spui adevărul, zise el. Dacă nu vrei să ştie alţii, OK, dar nu ştiu de ce te oboseşti să mă minţi, doar nu ţi-a făcut nimeni nimic, nu? Prietena doamnei grase din tablou, Violeta aia, ne-a povestit deja totul. Dumbledore te lasă să concurezi. O mie de galeoni premiul, nu? Şi nici nu trebuie să dai examenele de la sfârşitul de an!

— Nu mi-am pus eu numele în Pocalul ăla! zise Harry, începând să se enerveze.

— Da, OK, zise Ron pe acelaşi ton sceptic, la fel ca al lui Cedric. Dar ai zis azi-dimineaţă că te-ai fi înscris noaptea şi nu te-ar fi văzut nimeni… Nu sunt prost, să ştii.

— Dar te prefaci foarte bine! se răsti Harry la el.

— Zău? făcu Ron şi acum nu mai zâmbea deloc, nici forţat, nici condescendent. Probabil că vrei să te culci, Harry, presupun că mâine trebuie să fii la vreo şedinţă foto sau la ceva de genul ăsta…

Îşi trase draperiile de la patul său, lăsându-l pe Harry să stea acolo, lângă uşă, cu ochii la draperiile de catifea roşu-închis, care se ascundeau pe unul dintre puţinii oameni de care fusese sigur că îl va crede.

Când se trezi duminică dimineaţa, lui Harry îi trebuiră câteva minute bune ca să îşi amintească de ce era atât de nefericit şi îngrijorat. Apoi amintirea nopţii trecute se pogorî asupra lui. Se ridică în capul oaselor şi trase draperiile de la pat, intenţionând să îl abordeze pe Ron şi să îl oblige să îl creadă, dar descoperi că patul lui Ron era gol. Era clar că se dusese să ia micul dejun fără să îl mai aştepte şi pe el.

Harry se îmbrăcă şi coborî scara în spirală către camera de zi. Cum apăru, cei care terminaseră de luat micul dejun începură iar să-l aplaude frenetic. Ideea de a se duce în Marea Sală şi de a da cu ochii de restul Cercetaşilor nu îi surâdea deloc, ştiind că toţi îl tratau ca pe un fel de erou, însă avea de ales între a merge acolo sau a rămâne pe loc, riscând să fie încolţit de fraţii Creevey, care îi făceau semne disperate că doreau să vină lângă ei. Se duse resemnat către portret, spuse parola, ieşi prin el şi se trezi faţă în faţă cu Hermione.

— Bună, zise ea, dându-i nişte felii de pâine prăjită, pe care i le adusese într-un şerveţel. Ţi-am adus să mănânci ceva… Vrei să ne plimbăm?