J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Îşi scoase bagheta şi o vântură larg înaintea sa. Imediat, toate lumânările, în afară de cele aflate în dovlecii scobiţi, se stinseră, cufundându-i pe toţi într-o stare de semiobscuritate. Acum Pocalul de Foc strălucea mai puternic decât orice altceva în Marea Sală, lumina scânteietoare a flăcărilor albastre-alburii fiind aproape dureroasă pentru ochi. Toată lumea se uita, aşteptând cu răsuflarea tăiată… Câţiva elevi se tot uitau la ceasuri…

— Din clipă în clipă, şopti Lee Jordan, aflat la două locuri depărtare de Harry.

Flăcările din Pocalul de Foc se făcură roşii dintr-o dată şi începură să zboare scântei din el. În momentul următor, o limbă de foc ţâşni în sus şi din ea căzu o bucăţică arsă de pergament. Sala tresări.

Dumbledore prinse bucata de pergament şi o ţinu înaintea ochilor săi, cu mâinile întinse, ca să o poată citi la lumina flăcărilor care redeveniseră albastre-alburii.

— Campionul pentru Durmstrang, zise Dumbledore tare şi clar, este Viktor Krum!

— Nici nu se putea altfel! strigă Ron, într-o furtună de aplauze şi urale care vuiră în toată sala.

Harry îl văzu pe Viktor Krum ridicându-se de la masa Viperinilor şi ducându-se către Dumbledore. O luă apoi la dreapta, trecu pe lângă masa profesorilor şi dispăru în camera alăturată.

— Bravo, Viktor! tună Karkaroff atât de tare, încât îl auzi toată lumea, în ciuda aplauzelor furtunoase. Ştiam că poţi!

Aplauzele şi uralele încetară. Acum atenţia tuturor era concentrată iar asupra Pocalului, care, după câteva secunde, se făcu iar roşu. O a doua bucată de pergament fu propulsată în aer de flăcări.

— Campioana pentru Beauxbatons, zise Dumbledore, este Fleur Delacour!

— Ea e, Ron! strigă Harry, când fata care semăna cu una dintre iele se ridică graţios, îşi aruncă spre spate pletele blonde-argintii şi trecu printre mesele Astropufilor şi ale Ochilor-de-Şoim.

— Ah, uite, ce dezamăgiţi sunt toţi, zise Hermione peste hărmălaie, făcând semn către masa celor de la Beauxbatons.

Dezamăgiţi e puţin spus, îşi zise Harry. Două dintre fetele care nu fuseseră alese izbucniseră în plâns, cu capetele pe braţe.

Când dispăru şi Fleur Delacour în camera alăturată, se lăsă iar tăcerea, dar de data asta încordarea ajunsese la maximum. Urma campionul pentru Hogwarts…

Şi Pocalul de Foc se făcu roşu pentru a treia oară. Scânteile se înteţiră din nou şi limba de foc ţâşni sus de tot în aer, iar din vârful ei Dumbledore luă a treia bucată de pergament.

— Campionul pentru Hogwarts, spuse el, este Cedric Diggory!

— Nu! zise Ron tare, dar nu îl auzi nimeni, în afară de Harry, dat fiind că hărmălaia de la masa învecinată era mult prea mare.

Fiecare Astropuf se ridicase de pe scaun, sărea şi ţopăia, pe când Cedric trecu de ei, zâmbind larg, şi se îndreptă către camera din spatele mesei profesorilor. Într-adevăr, aplauzele pentru Cedric durară atât de mult, încât Dumbledore trebui să aştepte puţin pentru a se face auzit iar.

— Excelent! strigă el fericit, când ultima explozie de urale se stinse. Ei bine, acum avem trei campioni. Sunt convins că pot conta pe toţi, inclusiv pe restul elevilor de la Beauxbatons şi Durmstrang, să-i sprijine pe campioni cât de mult pot. Fiind alături de campionii voştri, veţi contribui în mod real la…

Dar Dumbledore se opri subit şi toţi observară ce anume îl întrerupsese.

Pocalul de Foc se făcuse iar roşu şi începură să zboare scântei din el. O flacără înaltă ţâşni subit în aer şi azvârli o altă bucată de pergament.

În mod automat, Dumbledore întinse mâna şi luă pergamentul. Se uită înmărmurit la numele de pe pergament. Urmă o pauză lungă, în care Dumbledore privi uluit hârtiuţa din mâinile sale şi toată lumea din sală se uită la el. Pe urmă Dumbledore îşi drese glasul şi citi cu voce tare:

— Harry Potter!

Harry rămase înlemnit, conştient că toate capetele din Marea Sală erau întoarse spre el. Era înmărmurit. Amorţise. Rămăsese fără grai. Cu siguranţă că visa… Sau nu auzise bine!

Nimeni nu aplaudă. Un zumzet ca de albine furioase începu să se ridice în sală. Unii elevi se ridicară ca să îl vadă mai bine pe Harry, în timp ce el rămase neclintit pe scaun.

La masa profesorilor, profesoara McGonagall se ridicase şi trecuse pe lângă Ludo Bagman şi profesorul Karkaroff pentru a-i şopti ceva profesorului Dumbledore, care îşi apropie urechea de ea, încruntându-se uşor.

Harry se întoarse către Ron şi Hermione. In spatele lor, îi văzu pe toţi cei de la lunga masă a Cercetaşilor privindu-l cu gurile căscate.

— Nu m-am înscris eu, zise Harry pierdut. Doar ştiţi că n-am făcut-o…

Amândoi îi răspunseră cu priviri lipsite de orice expresie. La masa din capăt, profesorul Dumbledore se ridicase de pe scaun, dând din cap către profesoara McGonagall.

— Harry Potter! strigă el iar. Harry! Vino, te rog !

— Du-te, îi şopti Hermione, împingându-l uşor pe Harry.

Harry se ridică, călcă pe poalele robei lui şi se împiedică.

Se redresă şi porni printre mesele Cercetaşilor şi ale Astropufilor. Drumul parcă nu se mai termina, masa din capăt părea să se depărteze, în loc să se apropie, şi simţea sute şi sute de ochi aţintiţi asupra lui, de parcă flecare pereche de ochi ar fi fost nişte reflectoare.

Zumzetul creştea în intensitate tot mai mult. I se păru că trecuse o oră până ajunse în faţa lui Dumbledore, simţind acum privirile tuturor profesorilor aţintite asupra lui.

— Treci în camera alăturată, Harry, zise Dumbledore.

Nu zâmbea.

Harry trecu pe lângă masa profesorilor. Hagrid stătea chiar în capătul ei. Nu îi făcu semn cu ochiul sau cu mâna şi nici nu îl salută ca de obicei. Părea complet uluit şi, la fel ca toţi ceilalţi, se uită mirat la Harry când trecu pe lângă el. Harry intră pe uşă şi se trezi într-o cameră mică, plină de tablouri cu vrăjitori şi vrăjitoare. În şemineu ardea un foc vesel.

Chipurile din portrete se întoarseră să îl privească, de cum intră în încăpere. Văzu o vrăjitoare uscăţivă, sărind din rama tabloului ei în cel alăturat, în care era un vrăjitor cu o mustaţă de morsă. Vrăjitoarea sfrijită începu să-i şoptească ceva la ureche.

Viktor Krum, Cedric Diggory şi Fleur Delacour erau strânşi în jurul focului. Păreau straniu de impresionanţi, proiectaţi de flăcările jucăuşe. Krum, gârbovit şi gânditor, se sprijinea de şemineu, puţin mai departe de ceilalţi doi. Cedric stătea cu mâinile la spate, uitându-se la foc. Fleur Delacour îl privi pe Harry şi îşi dădu pe spate pletele lungi, de un blond argintiu.

— Ce este? întrebă ea. Vorrr să ne întoarrrcem în Marrrea Sală?

Credea că Harry venise să îi anunţe ceva. Harry nu ştia cum să le explice ce se întâmplase. Pur şi simplu rămase acolo, privindu-i pe cei trei campioni. Abia atunci îşi dădu seama cât de înalţi erau toţi trei.

Se auziră paşi în spatele său şi Ludo Bagman intră în cameră. Îl luă pe Harry de braţ şi îl conduse spre ceilalţi trei.

— Extraordinar! zise el, strângându-l pe Harry de braţ. Absolut extraordinar! Domnilor… Domnişoară, li se adresă el celor trei, apropiindu-se de şemineu. Daţi-mi voie să vi-l prezint — deşi pare incredibil — pe al patrulea campion participant la turnir!

Viktor Krum îşi îndreptă spatele. Faţa lui posomorâtă se întunecă, în timp ce îl cerceta pe Harry din cap până în picioare. Cedric părea dezorientat. Se uită la Bagman, apoi la Harry şi iar la Bagman, parcă îndoindu-se că înţelesese cum trebuia ce spusese Bagman. Fleur Delacour însă îşi flutură părul şi spuse zâmbind: