J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Cred că unii dintre ei s-au înscris azi-noapte, după ce ne-am dus cu toţii la culcare, zise Harry. Eu aşa aş fi făcut în locul lor… N-aş fi vrut să se uite toţi la mine. Ce-aş fi făcut dacă Pocalul mi-ar fi scuipat numele?

Cineva râse în spatele lui Harry. Întorcându-se, îi văzu pe Fred, pe George şi pe Lee Jordan, urcând scara de marmură în grabă. Toţi trei păreau foarte fericiţi.

— Am făcut-o, le zise Fred într-o şoaptă triumfătoare lui Harry, lui Ron şi Hermionei. Tocmai am luat-o!

— Ce aţi luat? zise Ron.

— Poţiunea de Îmbătrânit, creier de libelulă, zise Fred.

— O picătură fiecare, zise George, frecându-şi palmele voios. Nu trebuie să fim decât cu câteva luni mai în vârstă.

— O să împărţim mia de galeoni între noi trei, dacă o să câştige unul dintre noi, zise Lee, zâmbind larg.

— Să ştiţi că eu nu sunt sigură că o să meargă, îi avertiză Hermione. Sunt sigură că Dumbledore s-a gândit deja şi la asta.

Fred, George şi Lee o ignorară.

— Gata? îi întrebă Fred pe ceilalţi doi, tremurând de nerăbdare. Hai, mă duc eu primul…

Harry privi fascinat cum Fred scoate o bucată de pergament din buzunar, pe care erau scrise cuvintele „Fred Weasley — Hogwarts”. Fred se duse chiar până la marginea liniei şi rămase acolo, balansându-se pe vârfuri ca un înotător care vroia să plonjeze. Apoi, cu ochii tuturor din holul de la intrare aţintiţi asupra lui, trase aer în piept şi păşi dincolo de linie.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că reuşise. George crezuse şi el, cu siguranţă, pentru că trase un chiot triumfător şi păşi dincolo de cerc, după Fred, însă în clipa următoare se auzi un zgomot puternic şi gemenii fură azvârliţi afară din cerc, de parcă ar fi fost catapultaţi de un tun invizibil. Căzură la douăzeci de metri dincolo de cerc, pe podeaua rece de piatră, un moment dureros, la care se adăugă imediat şi o altă ruşine. Se auzi un zgomot puternic şi amândurora le crescură două bărbi lungi şi albe, absolut identice!

— V-am avertizat, zise o voce groasă, amuzată.

Se întoarseră cu toţii şi îl văzură pe profesorul Dumbledore ieşind din Marea Sală. Îi cercetă pe Fred şi pe George, cu ochi scânteietori.

— Vă sugerez să vă duceţi amândoi la Madame Pomfrey. Le îngrijeşte deja pe domnişoarele Fawcett, de la Ochi-de-Şoim, şi pe Summers, de la Astropufi, care şi ele au hotărât să se îmbătrânească puţin. Dar trebuie să recunosc că bărbile lor nu sunt nici pe departe atât de reuşite ca ale voastre!

Fred şi George porniră către aripa spitalului, însoţiţi de Lee, care acum se tăvălea pe jos de râs, iar Harry, Ron şi Hermione, şi ei râzând în hohote, se duseră la micul dejun.

Decoraţiunile din Marea Sală se schimbaseră în dimineaţa aceea. Având în vedere că era Halloween, un nor de lilieci vii zburau în apropiere de tavanul vrăjit, în timp ce sute de dovleci sculptaţi îşi împrăştiau lumina de peste tot. Harry se îndreptă către Dean şi Seamus, care discutau despre elevii de la Hogwarts care aveau şaptesprezece ani şi puteau să se înscrie la turnir.

— Umblă zvonul că Warrington s-a trezit dis-de-dimineaţă şi s-a înscris, îi spuse Dean lui Harry. Tipul ăla înalt de la Viperini, care arată ca un leneş.

Harry, care jucase vâjthaţ împotriva lui Warrington, clătină din cap dezgustat.

— Nu se poate să avem un campion de la Viperini!

— Şi toţi Astropufii vorbesc despre Diggory, zise Seamus dispreţuitor. Nu m-aş fi gândit că ar fi în stare să îşi pună în pericol faţa aia „frumoasă”, aşa cum cred unii…

— Auziţi! strigă Hermione deodată.

În holul de la intrare cineva era aclamat. Se întoarseră cu toţii şi o văzură pe Angelina Johnson care intra în Marea Sală, zâmbind puţin stânjenită. O negresă înaltă, care era înaintaşă pentru echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. Angelina se apropie de la ei, se aşeză şi îi anunţă:

— Ei bine, am făcut-o! Tocmai m-am înscris!

— Glumeşti! zise Ron, părând impresionat.

— Înseamnă că ai deja şaptesprezece ani? întrebă Harry.

— Sigur că da. Vezi vreo barbă? zise Ron.

— A fost ziua mea săptămâna trecută, zise Angelina.

— Ei bine, mă bucur că s-a înscris cineva de la Cercetaşi, zise Hermione. Sper să câştigi, Angelina!

— Mersi, Hermione, zise Angelina, zâmbindu-i.

— Da, mai bine tu decât Băieţelu’ Frumuşel, Diggory ăla, zise Seamus, determinându-i pe câţiva Astropufi care treceau pe lângă masa lor să se uite urât la el.

— Atunci, ce facem azi? îi întrebă Ron pe Harry şi pe Hermione, când terminară de mâncat micul dejun şi plecară din Marea Sală.

— Încă nu ne-am dus să-l vizităm pe Hagrid, zise Harry.

— OK, zise Ron, atâta timp cât nu ne cere să donăm degete pentru Homarii lui…

O privire entuziasmată apăru subit pe faţa Hermionei.

— Abia acum mi-am dat seama! Încă nu l-am întrebat pe Hagrid dacă vrea să facă parte din S.P.A.S.! zise ea veselă. Mă aşteptaţi, da, până dau o fugă sus, să iau câteva insigne?

— Of, ce mă enervează! zise Ron exasperat, în timp ce Hermione urca în fugă scara de marmură.

— Hei, Ron, zise Harry deodată. Uite-o pe prietena ta… Elevii de la Beauxbatons intrau pe uşile dinspre grădină, printre ei aflându-se şi fata care îi plăcuse lui Ron. Cei strânşi în jurul Pocalului de Foc se dădură înapoi ca să-i lase să treacă, privindu-i cu entuziasm.

Madame Maxime intră în hol imediat după elevii ei şi îi alinie. Unul câte unul, elevii de la Beauxbatons trecură Linia de Vârstă şi îşi puseră bucăţile de pergament în flăcările albastre-alburii. Când ajungea în foc, fiecare nume se înroşea puţin şi scotea scântei.

— Ce crezi că o să se întâmple cu cei care nu sunt aleşi? îi şopti Ron lui Harry, în timp ce preferata lui de la Beauxbatons arunca pergamentul cu numele ei în Pocalul de Foc. Oare or să se întoarcă la şcoala lor sau or să rămână să urmărească turnirul?

— Nu ştiu, zise Harry. Stai puţin, adică… doamna Maxime rămâne ca parte din juriu, nu?

După ce se înscriseră toţi elevii de la Beauxbatons, Madame Maxime îi conduse afară din hol, spre împrejurimile castelului.

— Şi ei unde dorm? zise Ron, îndreptându-se spre uşa de la intrare, pentru a se uita după ei.

O zornăială stridentă din spatele lor anunţă reapariţia Hermionei cu cutia de insigne S.P.A.S.

— Ah, haideţi odată, grăbiţi-vă, zise Ron şi sări treptele de piatră, cu ochii pe fata cea frumoasă, care acum se afla pe la mijlocul pajiştii, alături de Madame Maxime.

Când se apropiară de cabana lui Hagrid de la marginea Pădurii Interzise, misterul locului unde dormeau cei de la Beauxbatons fu rezolvat. Trăsura gigantică, de un albastru deschis, în care veniseră era parcată la vreo două sute de metri de uşa de la intrare a lui Hagrid, iar elevii se urcau în ea. Caii înaripaţi, de mărimea elefanţilor, care trăseseră trăsura păşteau acum într-un padoc din apropiere.

Harry bătu la uşa lui Hagrid şi se auziră imediat lătrăturile zgomotoase ale lui Colţ, drept răspuns.

— Era si timpul! zise Hagrid, când dădu uşa la perete şi văzu cine era. Am crezut că aţi uitat unde locuiesc!

— Am fost foarte ocupaţi, Hag…, începu Hermione să spună, dar se opri brusc, privindu-l pe Hagrid, mută de uimire.

Hagrid purta cel mai bun costum al său (dar şi cel mai urât!), unul maro, şi o cravată ca o tablă de şah, galben cu portocaliu. Şi asta nu era totul! Îngrozitor era că încercase să-şi îmblânzească părul, folosind cantităţi enorme de răşină, iar părul îi era acum strâns la spate în două ghemotoace. Probabil că încercase să-şi facă o coadă ca a lui Bill, dar descoperise că avea mult prea mult păr. Această nouă înfăţişare nu i se potrivea deloc lui Hagrid. Pentru un moment, Hermione se uită înmărmurită la el şi apoi, hotărându-se să nu facă nici o remarcă, zise: