J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Să ne încălzim, mai bine, spuse doamna Maxime. Dar caii…

— Profesorul nostru de „Îngrijire a Creaturilor Magice” va fi încântat să se ocupe de ei, zise Dumbledore, imediat ce va termina de rezolvat o anumită problemă apărută… ehh… nişte probleme şcolare…

— Homarii, îi şopti Ron lui Harry, zâmbind.

— Caii mei trrebuie… ăăă… mânuiţi cu puterrre, zise Madame Maxime, părând să se îndoiască sincer că un profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice” ar putea să le facă faţă. Sunt foarrrte puterrrnici…

— Vă asigur că Hagrid se va descurca, zise Dumbledore, zâmbind.

— Foarrrte bine, spuse Madame Maxime, făcând o mică plecăciune, vă rrrog frrumos să-i spuneţi lui ‘Agrrrid… Caii mei nu beau decât whisky din malţ!

— O să-i spun, zâmbi Dumbledore, făcând şi el o plecăciune.

— Haideţi! le porunci Madame Maxime elevilor ei şi mulţimea de elevi de la Hogwarts se dădu la o parte, pentru a-i face ei şi elevilor săi loc să urce treptele de piatră.

— Cam cât de mari crezi că sunt caii celor de la Durmstrang? zise Seamus Finnigan, aplecându-se pe după Lavender şi Parvati ca să-i întrebe pe Harry şi pe Ron.

— Păi, dacă sunt şi mai mari decât ăştia, nici măcar Hagrid n-o să-i poată stăpâni, zise Harry. Asta dacă n-a fost cumva atacat de Homarii cu capetele explozive… Oare ce s-o fi întâmplat?

— Poate că au evadat, zise Ron vesel.

— Ah, nu glumi cu asta, zise Hermione, cutremurându-se. Imaginează-ţi ce-ar fi dacă s-ar pierde prin castel sau prin împrejurimile lui…

Stăteau acolo, tremurând uşor, în aşteptarea celor de la Durmstrang. Cei mai mulţi priveau cu speranţă către cer. Timp de câteva minute, liniştea nu fu spartă decât de uriaşii cai ai doamnei Maxime, care fornăiau şi băteau nărăvaş din copite. Dar deodată…

— Voi nu auziţi ceva? întrebă Ron.

Harry îşi ciuli urechile. Un zgomot puternic şi deosebit de straniu venea către ei prin întunericul nopţii. Se auzea un zumzăit îndepărtat, de parcă s-ar fi mişcat un aspirator imens pe fundul…

— Lacul! strigă Lee Jordan, arătând spre acesta. Uitaţi-vă spre lac!

De unde se aflau, din capul scărilor, vedeau foarte bine apa lucioasă şi neagră. Numai că suprafaţa lacului nu era deloc netedă. Se întâmpla ceva în adâncuri, chiar în mijloc. Se formaseră bule mari pe luciul apei şi valurile se spărgeau la malurile mâloase. Şi atunci, chiar din mijlocul lacului, apăru un vârtej, de parcă tocmai ar fi fost scoasă o priză enormă de pe fundul lacului…

Ceea ce părea a fi un stâlp lung şi negru începu să se ridice încet din inima vârtejului… Şi în acel moment Harry văzu despre ce era vorba…

— Este un catarg! strigă el către Ron şi Hermione.

Încet, magnific, din apă se ridica o corabie, strălucind în lumina lunii. Avea un aspect ca de schelet, de parcă ar fi fost o epavă adusă la suprafaţă, iar luminile sale, care abia răzbăteau prin hublouri, erau ca nişte ochi siniştri. În sfârşit, cu un zgomot puternic, corabia ieşi cu totul pe apa învolburată şi începu să se apropie de mal. Câteva clipe mai târziu, auziră cum se aruncă ancora şi ajunsese la urechi pocnetul unei pasarele care se lăsa pe mal.

Cei de pe corabie începură să coboare la mal. Li se vedeau siluetele trecând prin faţa hublourilor. Toţi, observă Harry, păreau să semene cu Crabbe sau cu Goyle… Dar când se apropiară, în lumina holului de la intrare, descoperi că statura lor uriaşă se datora pelerinelor de blană cu păr scurt. Cel care îi conducea către castel purta o blană de alt tip: lucioasă şi argintie, ca şi părul său.

— Dumbledore! strigă el cu însufleţire, urcând în grabă spre castel. Ce mai faci, dragul meu prieten?

— Foarte bine, mulţumesc, profesore Karkaroff, răspunse Dumbledore.

Karkaroff avea o voce joasă şi insinuantă. Când păşi în lumina care răzbătea prin ferestrele uşilor de la intrare ale castelului, văzură că era înalt şi slab, ca Dumbledore, însă părul său alb era tuns scurt, iar bărbuţa se termina într-un cioc, nereuşind să îi acopere complet maxilarul uscăţiv. Când ajunse la Dumbledore, îi strânse mâna cu amândouă mâinile.

— Bunul şi bătrânul Hogwarts, zise el, uitându-se la castel şi zâmbind.

Dinţii îi erau cam galbeni, iar Harry observă că zâmbetul nu se reflecta şi în ochi, aceştia continuând să rămână reci şi vicleni.

— Ce bine c-am ajuns, ce bine… Viktor, vino la căldură… Nu te superi, Dumbledore, nu? Viktor e puţin cam răcit…

Karkaroff îi făcu semn unuia dintre elevi să se apropie. Când trecu băiatul, Harry îi zări pentru câteva secunde nasul coroiat şi sprâncenele negre şi stufoase. Nu avea nevoie de lovitura în coaste pe care i-o dăduse Ron, sau de şoapta din ureche, ca să recunoască acel profil.

— Harry, este Krum!

— Nu-mi vine să cred! zise Ron înmărmurit, în timp ce elevii de la Hogwarts urcau treptele în urma celor de la Durmstrang. Krum, Harry! Viktor Krum!

— Pentru Dumnezeu, Ron, nu este decât un jucător de vâjthaţ, zise Hermione.

— Nu este decât un jucător de vâjthaţ? repetă Ron, privind-o de parcă nu îi venea să creadă ce auzise. Hermione, este unul dintre cei mai buni căutători din lume! Nu ştiam că mai e încă la şcoală!

Când trecură iar prin holul de la intrare, alături de ceilalţi elevi de la Hogwarts, îndreptându-se către Marea Sală, Harry îl observă pe Lee Jordan ridicându-se pe vârfuri disperat, ca să îl vadă mai bine pe Krum. Mai multe fete din anul VI căutau înnebunite prin buzunare, încercând să se apropie de Krum.

— O, nu-mi vine să cred că nu am nici o pană la mine! Crezi că îmi dă un autograf pe pălărie, scris cu ruj?

— Să fim serioşi, zise Hermione cu superioritate, când trecură pe lângă fetele care în sfârşit găsiseră rujul.

— O să-i cer un autograf, dacă pot să ajung la el, zise şi Ron. Harry, nu ai cumva o pană?

— Nu, sunt sus, în ghiozdan, zise Harry.

Se duseră la masa Cercetaşilor şi se aşezară. Ron avu grijă să stea cu faţa spre uşă, pentru că Viktor Krum şi colegii săi de la Durmstrang încă erau strânşi în jurul ei, de parcă nu ştiau unde să se aşeze. Elevii de la Beauxbatons găsiseră locuri la masa Ochilor-de-Şoim. Priveau în jur cu expresii posomorâte pe chipuri. Trei dintre ei încă aveau eşarfele şi şalurile înfăşurate în jurul capetelor.

— Nici nu este chiar aşa de frig, zise Hermione enervată, urmărindu-i cu atenţie. De ce nu şi-au adus pelerine?

— Aici! Veniţi aici! şopti Ron. Aici! Hermione, du-te mai încolo, fă-le loc…

— Cum?

— Prea târziu, zise Ron amărât.

Viktor Krum şi colegii săi se aşezaseră la masa Viperinilor. Harry îi văzu pe Draco, Crabbe şi Goyle foarte mândri de chestia asta. În timp ce îi priveau, Reacredinţă se aplecă să îi spună ceva lui Krum.

— Da, bravo, linguşeşte-l, Reacredinţă, zise Ron ironic. Pun pariu că Viktor vede ce-i poate pielea, dar… Sunt sigur că e tot timpul înconjurat de fani smintiţi… Unde credeţi că o să doarmă? Am putea să-i oferim un pat la noi în cameră, Harry… I-aş da patul meu cu plăcere, eu aş putea să dorm pe un pat pliant.

Hermione pufni în râs.

— Oricum, par mai veseli decât cei de Beauxbatons, remarcă Harry.

Elevii de la Durmstrang îşi dădeau jos blănurile grele şi priveau cu interes tavanul negru înstelat. Câţiva dintre ei îşi examinau farfuriile şi pocalele de aur, părând impresionaţi.