J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Potter, mormăi Moody, tu urmezi!

Harry înaintă către mijlocul clasei, în spaţiul pe care Moody îl eliberase de bănci. Moody îşi ridică bagheta, o îndreptă către Harry şi zise:

— Imperio!

Era un sentiment minunat. Harry avu o senzaţie de levitaţie, ca şi cum fiecare gând sau preocupare din mintea lui fuseseră înlăturate, lăsând în urmă doar o fericire ce îi invada toată fiinţa. Stătea acolo, simţindu-se extrem de relaxat, vag conştient că toată lumea se uita la el.

Şi apoi auzi vocea lui Ochi-Nebun Moody, răsunând într-o porţiune îndepărtată a creierului său golit de orice preocupări: Sari pe catedră… sari pe catedră…

Harry îşi îndoi genunchii ascultător, pregătindu-se să sară.

Sari pe birou…

Dar de ce?

O altă voce din capul său se trezise. E o chestie cam stupidă, nu crezi? întreba vocea.

Sari pe birou…

Nu, nu cred că o să fac asta, nu, mulţumesc, zise cealaltă voce, ceva mai hotărâtă… Nu, nu cred că vreau să…

Sari! ACUM!

Următorul lucru pe care îl simţi Harry fu o durere îngrozitoare. Sărise şi în acelaşi timp încercase să nu sară… Rezultatul fusese că intrase cu capul în catedră, răsturnând-o şi, după durerea pe care o simţea în genunchi, probabil că îşi fracturase ambele rotule.

— Aşa da! se auzi vocea lui Moody şi dintr-o dată Harry îşi dădu seama că senzaţia de vid şi ecou din capul lui dispăruse.

Îşi aminti exact ce se întâmplase şi durerea din genunchi păru să crească în intensitate.

— Uitaţi-vă cu toţii… Potter s-a împotrivit! L-a înfruntat şi, fir-ar să fie, aproape că l-a înfrânt! O să mai încercăm o dată, Potter, iar restul, fiţi atenţi… Urmăriţi-i ochii, acolo o să vedeţi ce se întâmplă… Foarte bine, Potter, foarte bine, într-adevăr! O să aibă probleme dacă o să încerce cineva să te controleze pe tine cu blestemul ăsta!

— Ai auzit ce a spus? murmură Harry, când ieşi o oră mai târziu din clasa de „Apărare contra Magiei Negre”, clătinându-se pe picioare. (Moody insistase să repete blestemul cu Harry încă de patru ori, până când băiatul reuşi să înfrângă blestemul cu totul!) Ai zice că o să fim atacaţi din clipă-n clipă!

— Da, ai dreptate, zise Ron, care mergea sărind câte o treaptă a scărilor.

Avusese mult mai multe probleme decât Harry, deşi Moody îl asigurase că efectele vor dispărea până la prânz.

— Ce smintit…

Ron privi neliniştit în spate, să verifice dacă nu cumva era Moody prin preajmă, şi apoi continuă:

— Nici nu mă mir că cei de la Minister au fost bucuroşi să scape de el! L-ai auzit când îi povestea lui Seamus ce i-a făcut vrăjitoarei aceleia care i-a strigat „Bau!” pe la spate, de Ziua Păcălelilor, pe 1 aprilie? Şi când vrea să mai citim şi despre felul în care putem rezista Blestemului Imperius, cu toate câte mai avem de făcut?

Toţi cei din anul IV observaseră o sporire evidenţă a temelor şi a nivelului materiei predate. Profesoara McGonagall le explică de ce, când clasa protestă la auzul temei de la „Transfigurare”.

— Acum veţi intra în faza cea mai importantă din educaţia voastră în ale magiei! le spuse ea, cu ochii strălucindu-i periculos în spatele ochelarilor pătraţi. Se apropie testele de la Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie…

— Dar noi nu dăm testul N.O.V până în anul V! spuse Dean Thomas indignat.

— Poate că nu, Thomas, dar crede-mă, ai nevoie de cât mai multă pregătire, de cât eşti tu în stare! Domnişoara Granger rămâne singura persoană din clasa asta care a reuşit să transforme ariciul într-o pernă de ace adevărată. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că perna ta de ace, Thomas, încă se mai face ghem ori de câte ori se apropie de ea cineva cu un ac în mână!

Hermione, care se făcuse rozalie la faţă, se străduia să nu pară prea mulţumită de ea însăşi.

Harry şi Ron fură cât pe-aci să moară de râs, când profesoara Trelawney le spuse că primiseră note maxime pentru tema lor la ora de „Prezicere a viitorului”. Citi porţiuni mari din prezicerile lor, lăudându-i pentru extraordinara lor percepere a lucrurilor groaznice pe care trebuiau să le înfrunte pe viitor. Elanul le scăzu însă rapid când le ceru să facă acelaşi lucru şi pentru luna următoare. Li se cam terminaseră ideile pentru alte catastrofe…

Între timp profesorul Binns, fantoma care preda „Istoria Magiei”, îi punea să scrie nişte eseuri despre Revoluţiile Vampirilor din secolul al XXVIII-lea. Profesorul Plesneală îi obliga să cerceteze şi să găsească noi antidoturi. O luaseră foarte în serios, pentru că insinuase că s-ar putea să-l otrăvească pe unul dintre ei, înainte de Crăciun, pentru a vedea dacă găsise antidotul potrivit. Profesorul Flitwick le ceruse să citească alte trei lucrări, pe lângă lecţia din manual, referitoare la Farmecele de Chemare.

Chiar şi Hagrid le dăduse o grămadă de lucruri de făcut. Homarii cu capete explozive creşteau văzând cu ochii, mai ales că nimeni nu descoperise încă ce mâncau. Hagrid era încântat şi le dădu drept „proiect” observarea dezvoltării şi a comportamentului Homarilor, ceea ce presupunea ca elevii să vină şi acasă la el, ca să îi studieze în mediul lor de dezvoltare.

— Eu n-am de gând să mă duc la el, zise Draco Reacredinţă scurt, când Hagrid îi propuse acest lucru, cu aerul unui Moş Crăciun care scotea o jucărie din sacul său. Îmi e de ajuns să văd scârboşeniile astea în timpul orelor, mulţumesc!

Lui Hagrid îi pieri zâmbetul de pe faţă.

— Vei face precum ţi-am cerut, mormăi el, sau o să-i calc pe urme profesorului Moody… Am auzit că ai fost un dihor perfect, Reacredinţă…

Cercetaşii izbucniră în râs. Draco roşi de furie, dar se părea că pedeapsa lui Moody era încă destul de dureroasă şi îl împiedică să riposteze. Harry, Ron şi Hermione se întoarseră la castel la sfârşitul orei, foarte bine dispuşi. Felul în care Hagrid îl umilise pe Reacredinţă îi unsese la inimă, mai ales pentru că în anul care trecuse tatăl lui Draco încercase din răsputeri să-l dea afară pe Hagrid de la Hogwarts.

Când ajunseră în holul de la intrare, descoperiră că nu puteau să mai înainteze din cauza mulţimii de elevi strânşi acolo. Se aliniaseră în faţa unei pancarte enorme, care fusese pusă la capătul scării de marmură. Ron, cel mai înalt dintre cei trei, se ridică pe vârfuri ca să vadă peste capetele din faţa lor şi le citi cu voce tare anunţul:

TURNIRUL CELOR TREI VRĂJITORI

Delegaţiile de la Beauxbatons şi Durmstrang vor sosi la ora 6 fix, vineri, 30 octombrie. Din această cauză, orele se vor termina cu o jumătate de oră mai devreme.

— Minunat! zise Harry. Vineri, ultima oră avem „Poţiuni”! Plesneală nu o să aibă timp să ne otrăvească pe toţi!

Elevii îşi vor duce ghiozdanele şi cărţile în dormitoare şi se vor aduna în faţa castelului pentru a-şi întâmpina oaspeţii, înainte de banchetul de primire propriu-zis.

— Mai e doar o săptămână! zise Ernie MacMillan de la Astropufi, ieşind din mulţime cu ochii sclipitori de încântare şi nerăbdare. Oare Cedric ştie? Mă duc să-i spun…

— Cedric? zise Ron absent, în timp ce Ernie se îndepărta.

— Diggory, completă Harry. Probabil că o să se înscrie în turnir.

— Tâmpitul ăla, campion pentru Hogwarts? zise Ron, în timp îşi făceau loc prin mulţime către scară.

— Nu este tâmpit, ţie nu-ţi place de el pentru că i-a bătut pe Cercetaşi la vâjthaţ, zise Hermione. Am auzit că este un elev foarte bun… În plus, este şi Perfect!