J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— De ce trebuie să tot schimbi bufniţele? întrebă Ron pe şoptite.

— Hedwig atrage atenţia, zise Hermione imediat. Iese în evidenţă. O bufniţă albă ca omătul, care tot revine la ascunzătoarea lui… Doar bufniţele de omăt nu sunt păsări originare din aceste locuri, nu?

Harry rulă scrisoarea şi o puse în buzunarul robei sale, întrebându-se dacă era mai îngrijorat sau nu decât înainte. Presupunea că faptul că Sirius reuşise să se întoarcă fără să fie prins era ceva. Şi nici nu putea să nege că se simţea mult mai liniştit numai la ideea că Sirius era mult mai aproape. Cel puţin nu mai trebuia să aştepte răspunsul atât de mult timp, de fiecare dată când îi scria.

— Mersi, Hedwig, zise el, mângâind-o.

Ea huhui aproape adormită, băgându-şi uşor ciocul în pocalul lui cu suc de portocale, apoi zbură afară. Era clar că vroia cu disperare să ajungă în camera bufniţelor şi să doarmă pe săturate.

În ziua aceea, în aer plutea un sentiment plăcut de nerăbdare şi curiozitate. Elevii nu erau prea atenţi la ore, fiind mult mai interesaţi de sosirea celor de la Beauxbatons şi Durmstrang, în seara aceea. Chiar şi lecţia de „Poţiuni” fu mult mai suportabilă decât de obicei, având în vedere că se scurtase cu o jumătate de oră. Când sună clopoţelul mai devreme decât de obicei, Harry, Ron şi Hermione se grăbiră către Turnul Cercetaşilor, îşi duseră ghiozdanele şi cărţile, aşa cum li se spusese, îşi puseră pelerinele şi coborâră repede în holul de la intrare.

Conducătorii Caselor îşi aranjau elevii pe rânduri.

— Weasley, aranjează-ţi pălăria, se răsti profesoara McGonagall la Ron. Domnişoară Patil, scoate-ţi chestia aia oribilă din păr!

Parvati se încruntă şi îşi scoase din păr agrafa mare, în formă de fluture.

— Urmaţi-mă, vă rog, zise profesoara McGonagall. Cei din anul întâi în faţă! Nu vă împingeţi…

Se înşirară pe treptele de la intrare şi se aliniară în faţa castelului. Era o seară senină, dar rece. Soarele apunea şi o lună palidă şi transparentă strălucea deja deasupra Pădurii Interzise. Harry stătea între Ron şi Hermione, în al patrulea rând de la capătul scărilor. Îl văzu pe Dennis Creevey tremurând de-a binelea de emoţie, în rândurile celor din anul întâi.

— E aproape şase, zise Ron, uitându-se la ceas şi apoi în zare, pe drumul care ducea către porţile castelului. Cum credeţi că vin? Cu trenul?

— Mă îndoiesc, zise Hermione.

— Atunci, cum? Pe mături? sugeră Harry, uitându-se la cer.

— Nu cred… E prea departe…

— Folosesc un Portal? sugeră Ron. Sau ar putea să Apară pur şi simplu! Poate că acolo de unde vin ei au voie să facă lucrul acesta şi sub şaptesprezece ani…

— Nu poţi să Apari în Hogwarts, de câte ori trebuie să vă spun? zise Hermione nerăbdătoare.

Emoţionaţi la culme, cercetau împrejurimile scăldate în lumina apusului, dar nu se mişca nimic în depărtare. Totul era nemişcat, tăcut şi oarecum neobişnuit. Lui Harry începuse să-i fie frig. Ar fi dorit să vină odată… Poate că elevii străini îşi pregăteau o sosire spectaculoasă… Îşi aminti ce îi spusese domnul Weasley la Cupa Mondială de Vâjthaţ: „Mereu e la fel, nu rezistăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim…”

Tocmai în acel moment, Dumbledore strigă de undeva din spate, de unde stătea împreună cu ceilalţi profesori:

— Aha! Dacă nu mă înşel, cred că se apropie delegaţia de la Beauxbatons!

— Unde? întrebară elevii nerăbdători, uitându-se în toate părţile.

— Acolo! strigă un elev din anul VI, arătând către Pădurea Interzisă.

Ceva mare, mult mai mare decât o mătură — sau, mai bine zis, decât o sută de mături — zbura pe cerul albastru şi întunecat către castel, devenind din ce în ce mai mare.

— E un dragon! strigă o elevă din anul întâi, pierzându-se cu firea.

— Fii serioasă, este o casă zburătoare! zise Dennis Creevey. Dennis nu greşea prea tare. Când forma aceea neagră şi enormă trecu pe deasupra copacilor din Pădurea Interzisă şi se profilă pe cer în luminile de la ferestrele castelului, văzură o trăsură gigantică, de un albastru deschis, de mărimea unei case, zburând către ei, trasă în aer de doisprezece cai înaripaţi, din rasa palomino, de mărimea unor elefanţi.

Primele trei rânduri din faţă se traseră în spate când trăsura coborî, aterizând în mare viteză, cu o bufnitură asurzitoare, care îl făcu pe Neville să sară drept pe piciorul unui Viperin din anul V. Copitele cailor, mai mari ca nişte farfurii, loviseră pământul primele. O clipă mai târziu, aterizase şi trăsura, balansându-se pe roţile sale enorme, în timp ce caii de aur îşi învârteau capetele uriaşe şi îşi roteau ochii mari, arzând ca focul.

Trăsura îşi deschise uşile aproape imediat, încât Harry abia avu timp să vadă că pe ele exista un blazon (două baghete încrucişate, din vârful cărora ieşeau câte trei stele).

Un băiat în robă albastru-pal sări din trăsură, se aplecă, umblă la ceva de pe podeaua trăsurii, despachetă nişte scări aurite şi se trase respectuos câţiva paşi în spate. Harry văzu un pantof negru cu toc ieşind din trăsură, un pantof cam cât capul unui copil, urmat imediat de cea mai mare femeie pe care o văzuse în viaţa lui. Aşa se explicau dimensiunile trăsurii şi ale cailor. Câţiva elevi tresăriră fără voie.

Harry nu mai văzuse decât o singură persoană atât de mare ca femeia aceea, şi anume pe Hagrid. Bănuia că aveau cam aceeaşi înălţime. Şi totuşi — poate pentru că se obişnuise cu Hagrid — femeia (acum la capătul scărilor, uitându-se la mulţimea care aştepta uimită) părea mult mai mare. Când păşi în lumina care venea din holul de la intrare, descoperi că avea un chip măsliniu, dar cu trăsături frumoase, ochi mari, strălucitori, şi un nas uşor coroiat. Părul îi era strâns într-un coc la ceafă şi femeia era îmbrăcată din cap până în picioare în satin negru, iar la gât şi pe degetele groase avea o mulţime de opale magnifice.

Dumbledore începu să aplaude. Elevii, urmându-i exemplul, izbucniră şi ei în aplauze, mulţi dintre ei stând pe vârfuri pentru a o vedea mai bine pe uriaşa femeie.

Chipul i se relaxă într-un zâmbet graţios şi înaintă către Dumbledore, întinzându-i o mână strălucitoare. Dumbledore, deşi foarte înalt, nu fu nevoit să se aplece ca să îi sărute mâna.

— Draga mea Madame Maxime, zise el. Bine aţi venit la Hogwarts.

— Dumbly-dorr, zise Madame Maxime, pe o voce joasă. Sper că te găsesc bine.

— Foarte bine, mulţumesc, zise Dumbledore.

— Elevii mei, zise Madame Maxime, vânturând cu nepăsare o mână enormă în urma ei.

Harry, a cărui atenţie fusese concentrată în întregime asupra doamnei Maxime, observă acum că din trăsură coborâseră în jur de doisprezece băieţi şi fete care, după cum arătau, păreau să aibă peste şaptesprezece ani. Stăteau în spatele doamnei Maxime şi aşteptau. Tremurau, ceea ce nu era surprinzător, având în vedere că robele lor păreau să fie făcute din mătase fină şi că nici unul nu avea pelerină. Câţiva dintre ei îşi puseseră şaluri şi eşarfe în jurul capetelor. După cât putea Harry să le vadă feţele (stăteau în umbra enormă a doamnei Maxime), se uitau către Hogwarts neliniştiţi.

— Nu a sosit şi Karrkarroff? întrebă Madame Maxime.

— Ar trebui să sosească din clipă în clipă, zise Dumbledore. Vreţi să-i aşteptăm aici sau preferaţi să mergem înăuntru, unde este mai cald?