J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Ce scrie? întrebă Hermione pe neaşteptate. Scrisoarea era foarte scurtă şi părea scrisă în mare grabă.

Harry o citi cu voce tare:

Dragă Harry,

Ajung în nord curând. Veştile despre cicatricea ta sunt ultimele dintr-o serie de zvonuri stranii care mi-au ajuns la urechi. Dacă te mai doare, du-te direct la Dumbledore. Se zice că l-a chemat pe Ochi-Nebun Moody, deşi era la pensie, ceea ce înseamnă că a observat semnele, chiar dacă este singurul dintre noi…

O să iau legătura cu tine de cum ajung. Trimite-le salutări lui Hermione şi lui Ron. Fii cu ochii în patru, Harry!

Harry îşi ridică ochii spre Ron şi Hermione, care îl priveau şi ei.

— Vine în nord? şopti Hermione. Se întoarce aici?

— Ce semne a observat Dumbledore? zise Ron perplex. Harry, ce se întâmplă?

Întrebase pentru că tocmai îl văzuse pe Harry dându-şi o palmă zdravănă peste frunte şi alungând-o pe Hedwig de pe genunchiul lui.

— Nu ar fi trebuit să-i spun! zise Harry supărat.

— Ce tot îndrugi? zise Ron tot mai nedumerit.

— L-am făcut să creadă că ar trebui să se întoarcă! zise Harry, dând acum un pumn în masă, de o făcu pe Hedwig să zboare de pe masă şi să aterizeze pe spătarul scaunului lui Ron, clipind indignată. Se întoarce fiindcă e convins că am probleme! Şi eu nu am nimic! Nu am nimic pentru tine! se răsti Harry la Hedwig, care aştepta nerăbdătoare. Du-te în turnul bufniţelor, dacă vrei de mâncare!

Hedwig îi aruncă o privire extrem de jignită şi ieşi pe fereastra deschisă, atingându-i uşor capul cu aripa.

— Harry… începu Hermione, pe un ton împăciuitor.

— Mă duc să mă culc, zise Harry scurt. Ne vedem mâine dimineaţă.

Sus, în dormitorul băieţilor, Harry îşi puse pijamaua şi se întinse pe pat, însă nu îi era deloc somn.

Dacă Sirius s-ar fi întors şi ar fi fost prins, ar fi fost numai vina lui! De ce nu tăcuse din gură? Câteva secunde de durere şi gata, trebuise să îi spună repede… Să îl îngrijoreze… Ce bine ar fi fost să ţină totul pentru el…

Puţin mai târziu, îl auzi pe Ron intrând în dormitor, însă se prefăcu adormit. Harry rămase treaz mult timp, cu ochii ţintă la tavanul de deasupra patului său. În dormitor era o tăcere desăvârşită şi, dacă nu ar fi fost atât de preocupat şi cufundat în gândurile lui, Harry şi-ar fi dat seama că absenţa sforăiturilor lui Neville însemna că nu era singurul care nu putea să doarmă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Harry se trezi cu un plan complet în minte, de parcă creierul său ar fi muncit toată noaptea la el, în somn. Se sculă din pat, se îmbrăcă în lumina palidă a zorilor, ieşi din dormitor fără să-l trezească pe Ron şi coborî în camera de zi. Luă o bucată de pergament de pe masa pe care se afla încă tema lui la „Previziuni despre viitor” şi compuse următoarea scrisoare:

Dragă Sirius,

Cred că doar mi-am imaginatcă m-a durut cicatricea, eram pe jumătate adormit când ţi-am scris data trecută. Nu are sens să te întorci, aici totul e bine. Nu-ţi face griji pentru mine, capul meu nu are nimic, e absolut normal!

Apoi ieşi prin gaura portretului şi, merse prin castelul tăcut (deranjat doar de Peeves, care încercă să arunce cu o vază în el, pe la jumătatea holului de la etajul patru), ajungând în sfârşit în camera bufniţelor, situată chiar în vârful Turnului de Vest.

Camera bufniţelor era circulară, cam rece şi umedă, pentru că nici una dintre ferestre nu era închisă. Podeaua era acoperită în întregime cu paie, găinaţuri de bufniţă şi schelele de şoareci de casă şi de câmp, rămase în urma ospeţelor bufniţelor. Erau sute de bufniţe, de toate rasele şi mărimile pe care şi le putea imagina cineva, aşezate pe beţe orizontale puse la rând până la vârful turnului. Aproape toate bufniţele erau adormite, deşi din când în când Harry zărea câte un ochi de culoarea chihlimbarului aţintit asupra lui. O văzu pe Hedwig, care se aşezase între o bufniţă de şură şi una roşcată, şi se duse repede la ea, alunecând pe podeaua acoperită cu găinaţ şi cu paie.

Îi luă ceva timp să o convingă să se trezească şi să se uite la el, pentru că se tot întorcea pe stinghie şi îi arăta coada. Era evident că încă era supărată pentru felul în care o tratase noaptea trecută. Până la urmă, Harry recurse la o şmecherie şi îi spuse că o înţelegea că era prea obosită si că o să-l roage pe Ron să i-l împrumute pe Pigwidgeon… Abia atunci, Hedwig îşi întinse un picioruş şi îl lăsă să-i lege scrisoarea de el.

— Găseşte-l repede, da, Hedwig? îi zise Harry, mângâind-o pe spate, în timp ce o ducea spre una dintre ferestrele turnului. Înaintea Dementorilor, da?

Îl ciupi uşor de deget, poate mai tare decât ar fi făcut-o de obicei, dar huhui veselă într-un mod care îl linişti pe Harry. Apoi îşi întinse aripile şi zbură în lumina răsăritului. Harry o privi cum dispare, cu sentimentul prea bine cunoscut, de gol în stomac. Fusese extrem de sigur că răspunsul lui Sirius avea să-i spulbere toate grijile, dar când colo i le sporise.

— I-ai spus o minciună, Harry, zise Hermione tăios la micul dejun, când le povesti ei şi lui Ron ce făcuse. Nu ţi-ai imaginat că te-a durut cicatricea şi o ştii prea bine!

— Şi ce dacă? zise Harry. Nu va mai ajunge la Azkaban din cauza mea…

— Las-o baltă, îi zise tăios Ron, când Hermione deschise gura să mai spună ceva, şi pentru prima dată Hermione îl ascultă fără să crâcnească.

Harry încercă din răsputeri să nu îşi facă griji pentru Sirius pe parcursul săptămânilor care urmară, dar nu putea să nu se uite neliniştit în fiecare dimineaţă când veneau bufniţele cu scrisori, iar noaptea târziu, înainte să adoarmă, nu reuşea să şi-l scoată din minte pe Sirius, prins de Dementori pe vreo stradă întunecată din Londra. Încerca să nu se mai gândească la naşul lui. Ar fi dorit să aibă antrenamente de vâjthaţ, care să-i distragă atenţia. Nimic nu era mai bun pentru o minte îngrijorată şi frământată decât un antrenament extenuant. Pe de altă parte, orele deveneau din ce în ce mai dificile şi mai obositoare, mai ales orele de „Apărare contra Magiei Negre”.

Spre mirarea şi groaza lor, profesorul Moody le spusese că va arunca Blestemul Imperius asupra fiecăruia pe rând, ca să le demonstreze ce puternic era acel blestem şi să vadă dacă puteau să îi reziste.

— Dar… Dar aţi zis că este ilegal, domnule profesor, zise Hermione nesigură, când Moody dădu la o parte băncile cu o mişcare de baghetă, golind un spaţiu mare în mijlocul camerei. Aţi zis că, dacă este folosit pe oameni…

— Dumbledore vrea să vă învăţ cum este, zise Moody, ochiul său magic oprindu-se asupra Hermionei şi fixând-o fără să clipească. Dacă preferi să înveţi cum e doar atunci când îl aruncă cineva asupra ta ca să te controleze în totalitate, foarte bine, n-am nimic împotrivă. Poţi să pleci de la oră!

Arătă cu un deget noduros către uşă. Hermione se înroşi şi bombăni ceva, cum că nu vroia să plece. Harry şi Ron zâmbiră cu subînţeles. Ştiau că Hermione mai degrabă ar fi mâncat puroi de Bubotuburi decât să piardă o lecţie atât de importantă.

Moody începu să cheme pe rând elevii în faţa clasei şi să arunce Blestemul Imperius asupra lor. Harry văzu cum unul câte unul colegii săi făcură tot felul de lucruri extraordinare şi neaşteptate sub influenţa blestemului. Dean Thomas dădu ocol clasei de trei ori, ţopăind şi cântând imnul naţional. Neville făcu o serie de figuri uimitoare de gimnastică, pe care era clar că nu ar fi fost în stare să le efectueze în mod normal. Nici unul dintre ei nu părea să se poată opune blestemului şi fiecare dintre ei îşi reveni numai după ce Moody îl înlătură.