J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Păi, începu Ron nesigur, mi-a zis tatăl meu de un blestem numit Imperius sau ceva de genul ăsta…

— A, da, zise Moody mulţumit. Tatăl tău îl cunoaşte prea bine. La un moment dat, Blestemul Imperius a dat mult de furcă Ministerului…

Moody se ridică greoi, deschise sertarul catedrei şi scoase un borcan de sticlă pe fundul căruia se târau trei păianjeni mari şi negri. Harry îl simţi pe Ron înfiorându-se puţin. Ron ura păianjenii.

Moody băgă mâna în borcan, prinse unul dintre păianjeni şi îl arătă clasei. Apoi îşi aţinti bagheta asupra lui şi murmură „Imperio!”

Păianjenul sări din mâna lui Moody şi începu să se mişte înainte şi înapoi pe un fir subţire ca mătasea, de parcă ar fi fost pe un trapez. Picioarele îi deveniră rigide, apoi se dădu peste cap, rupând firul, şi căzu pe birou, unde începu să se învârtă în cerc. Moody îşi mişcă brusc bagheta şi păianjenul se ridică pe două dintre picioarele din spate, începând să bată step.

Toată lumea se prăpădea de râs, în afară de Moody.

— Credeţi că este amunzant, da? mormăi el. V-ar plăcea să vă facă şi vouă cineva aşa ceva?

Râsul se încetă brusc.

— Control total, zise Moody încet, în timp ce păianjenul începea să facă tumbe. Aş putea să-l fac să sară pe fereastră, să se înece sau să sară la gâtul cuiva…

Ron se cutremură involuntar.

— Cu ani în urmă, mulţi vrăjitori şi vrăjitoare erau sub controlul Blestemului Imperius, zise Moody şi Harry ştiu că se referea la zilele când Cap-de-Mort era atotputernic. A fost o mare problemă pentru Minister să încerce să afle cine era forţat să facă unele lucruri şi cine le făcea de bunăvoie… Blestemul Imperius poate fi contracarat şi o să vă învăţ cum, dar este nevoie de multă concentrare şi forţă de caracter, şi nu toată lumea este în stare. Cel mai bine ar fi să evitaţi să fiţi loviţi de acest blestem, dacă puteţi… VIGILENŢĂ CONTINUĂ!

Ultimele cuvinte le răcni de-a dreptul, făcându-i pe toţi să tresară.

Moody apucă păianjenul ţopăitor şi îl puse la loc în borcan.

— Mai ştie cineva alt blestem? Ilegal, vreau să spun…

Mâna Hermionei ţâşni iar în aer, ca şi a lui Neville, spre uimirea lui Harry. Singura materie la care ridica Neville mâna era „Ierbologia”, de departe materia la care era cel mai bun. Neville păru surprins de propria sa îndrăzneală.

— Da? zise Moody, ochiul magic rotindu-se pentru a se fixa asupra lui Neville.

— Mai este unul… Blestemul Cruciatus, zise Neville încet, dar distinct.

Moody se uită cu mare atenţie la Neville, de data asta cu ambii ochi.

— Te cheamă Poponeaţă? zise el, ochiul său magic rotindu-se pentru a consulta iar catalogul.

Neville dădu din cap neliniştit, dar Moody nu mai întrebă nimic altceva. Continuându-şi ora, băgă mâna în borcan pentru a lua următorul păianjen, pe care îl puse pe catedră. Acesta rămase nemişcat, părând prea speriat pentru a se mai mişca.

— Blestemul Cruciatus, zise Moody. Ar trebui să fie puţin mai mare ca să vă daţi seama mai bine…

Şi Moody aţinti bagheta către păianjen, zicând:

— Engorgio!

Păianjenul începu să se umfle. Se făcu mai mare ca o tarantulă. Renunţând la orice urmă de bravură, Ron se dădu cu scaunul mult spre spate, cât mai departe de catedra lui Moody.

Moody îşi ridică iar bagheta, o aţinti către păianjen şi rosti:

— Crucio!

Dintr-o dată, picioarele păianjenului se strânseră deasupra corpului. Se întoarse şi începu să se zbată într-un mod îngrozitor, mişcându-se dintr-o parte în alta. Nu se auzea nimic, însă Harry era convins că, dacă ar fi avut glas, ar fi ţipat. Moody nu îşi mişcă bagheta, iar păianjenul începu să tremure şi să se zbată şi mai violent…

— De ajuns! strigă Hermione ascuţit.

Harry se uită la ea. Ochii ei nu erau îndreptaţi spre păianjen, ci spre Neville. Urmărindu-i privirea, Harry văzu că mâinile lui Neville erau încleştate de banca din faţa lui, pumnii i se albiseră, iar ochii i se holbaseră, pătrunşi de o groază cumplită.

Moody îşi ridică bagheta. Picioarele păianjenului se relaxară, însă animalul continuă să se zbată.

— Reducio! comandă Moody şi păianjenul reveni la mărimea sa obişnuită.

Moody îl puse la loc în borcan.

— Durerea, spuse Moody încet. Nu ai nevoie de cuţite sau alte arme pentru a tortura pe cineva, dacă poţi arunca asupra lui Blestemul Cruciatus… Şi acesta a fost foarte utilizat la un moment dat… Bine… Mai ştie cineva altele?

Harry se uită în jur. După expresiile colegilor, bănui că se întrebau cu toţii ce se va întâmpla cu ultimul păianjen. Mâna Hermionei se clătină uşor când, pentru a treia oară, o ridică în aer.

— Da? zise Moody, uitându-se la ea.

— Abracadabra! şopti Hermione.

Câţiva elevi din jur se uitară neliniştiţi la ea, chiar şi Ron.

— Ah, zise Moody, un alt zâmbet abia schiţat mişcându-i gura strâmbă. Da, ultimul şi cel mai groaznic. Abracadabra, blestemul fatal!

Băgă mâna în borcan şi al treilea păianjen — de parcă ar fi ştiut ce îl aştepta — se târî disperat pe fundul borcanului, încercând să scape de degetele lui Moody.

Acesta îl prinse însă repede şi îl aşeză pe catedră. Îngrozit, păianjenul încercă să fugă de pe suprafaţa de lemn.

Moody îşi ridică bagheta şi Harry simţi un fior care prevestea ceva rău.

— ABRACADABRA! răcni Moody.

Urmă un fulger verde, orbitor, şi un sunet mistuitor, de parcă ceva mare şi invizibil ar fi plutit prin aer. În clipa următoare, păianjenul se întoarse cu burta în sus, fără răni vizibile, însă era clar că murise. Multe fete îşi stăpâniră cu greu plânsul. Ron se trăsese şi mai în spate, aproape căzând de pe scaun când păianjenul încercase să fugă de pe catedră.

Moody dădu jos de pe catedră păianjenul mort.

— Nu e frumos, zise el calm. Nu e plăcut. Şi nu există nici un contrablestem… nimic nu-l poate opri. O singură persoană i-a supravieţuit şi aceasta stă chiar în faţa mea!

Harry simţi cum se înroşeşte ca racul când ochii lui Moody (amândoi!) se uitară la el. Simţea şi privirile celorlalţi. Harry îşi fixă privirile pe tăblia goală, de parcă ar fi fost fascinat de ea, dar de fapt nici măcar nu o vedea…

Deci, aşa muriseră părinţii lui… Exact ca păianjenul… Fără semne, instantaneu? Pur şi simplu văzuseră fulgerul verzui şi simţiseră suflul morţii, înainte să li se scurgă viaţa din trupuri?

Harry încercase să îşi imagineze de mii de ori cum muriseră părinţii lui, în toţi acei trei ani de când aflase că fuseseră omorâţi, de când i se spusese ce se întâmplase în acea noapte: cum îi trădase Şobo pe părinţii lui, spunându-i lui Cap-de-Mort unde erau şi unde se ascundeau, cum venise acesta şi îi luase prin surprindere, cum îl omorâse întâi pe tatăl lui, cum James Potter încercase să-l oprească, îndemnându-şi soţia să îl ia pe Harry şi să fugă, cum Cap-de-Mort o ajunsese din urmă pe Lily Potter şi îi spusese să se dea la o parte, să îl lase să îi omoare fiul, cum ea îl implorase să o omoare pe ea în locul lui şi îl ocrotise cu preţul vieţii ei… După ce o omorâse şi pe ea, Lordul Întunericului îşi aţintise bagheta asupra lui Harry…

Harry ştia aceste detalii, pentru că auzise vocile părinţilor săi când se luptase cu Dementorii în anul care trecuse… Pentru că Dementorii aveau îngrozitoarea putere de a-şi forţa victimele să retrăiască cele mai urâte amintiri din viaţa lor şi să-i înece în propria lor disperare, până la epuizare…