J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Aveţi multe teme? zise Hermione veselă, prinzându-i din urmă. Profesorul Vector nu ne-a dat nici o temă!

— Ei bine, nota zero pentru profesorul Vector, zise Ron ofticat.

Ajunseră în holul de la intrare, unde se formase o coadă serioasă la uşa care dădea în Marea Sală. Tocmai se aşezară la coadă, când auziră o voce ascuţită din spatele lor.

— Weasley! Hei, Weasley!

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră. Reacredinţă, Crabbe şi Goyle stăteau puţin mai departe, părând extrem de mulţumiţi de ceva.

— Ce vrei? întrebă Ron scurt.

— Tatăl tău a apărut în ziar, Weasley! zise Draco, fluturând un Profetul zilei pe sub nasul lor şi vorbind foarte tare, în aşa fel încât să îl audă toţi cei care erau îngrămădiţi în holul de la intrare. Fii atent ce zice!

Se pare că problemele Ministerului Magiei nu s-au terminat încă, scrie Rita Skeeter, Corespondenta Specială a ziarului. Abia de curând învinuit de organizarea slabă de la Cupa Mondială de Vâjthaţ şi încă nefiind în stare să clarifice dispariţia uneia dintre vrăjitoarele sale, ieri, Ministerul a fost acoperit de un nou val de ruşine din cauza bufoneriilor lui Arnold Weasley, de la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” !

Reacredinţă ridică privirea.

— Ce chestie, i-au greşit şi numele, Weasley! Ca şi când ar fi un nimeni, nu? croncăni el.

Toată lumea din holul de la intrare asculta cu interes. Reacredinţă netezi ziarul şi citi mai departe:

Arnold Weasley, care în urmă cu doi ani a fost acuzat că deţinea o maşină zburătoare, a fost ieri implicat într-o încăierare cu câţiva oameni ai legii din lumea Încuiaţilor („poliţişti”, cum le zic ei) din cauza unor pubele extrem de agresive. Se pare că domnul Weasley i-a sărit în ajutor lui Ochi-Nebun Moody, bătrânul fost Auror, care s-a retras din Minister când nu a mai fost în stare să facă diferenţa între o strângere de mână şi o tentativă de crimă. Aşa cum era de aşteptat, când a ajuns la casa bine păzită a domnului Moody, domnul Weasley a descoperit că acesta generase iar o alarmă falsă. Domnul Weasley a fost nevoit să modifice din nou memoria mai multor Încuiaţi, ca să scape de poliţişti, însă a refuzat să dea o declaraţie Profetului zilei referitoare la implicarea Ministerului Magiei într-un asemenea scandal ruşinos şi nedemn!

— E şi o poză, Weasley! zise Reacredinţă, întorcând ziarul şi ridicându-l să îl vadă toţi. O poză cu părinţii tăi în faţa casei, dacă asta se poate numi casă! Mama ta ar trebui să mai slăbească puţin, nu crezi?

Ron tremura de furie. Toţi ochii erau aţintiţi spre el.

— Vezi să nu-ţi bag ziarul pe gât, Draco, îi zise Harry. Hai, Ron, lasă-l…

— A, da, am uitat că tu ai stat la ei vara asta, nu-i aşa, Potter? se răţoi Reacredinţă. Aşa că poţi să-mi spui chiar tu, mama lui chiar arată ca o purcică sau aşa a apărut în poză?

— Dar mama ta cum e, Reacredinţă? zise Harry, în timp ce el şi Hermione îl ţineau pe Ron de poala robei ca să-l oprească să sară la bătaie. Expresia aia de pe faţa ei, de parcă ar fi avut o baligă sub nas, o are tot timpul sau numai fiindcă erai tu lângă ea?

Chipul palid al lui Reacredinţă se înroşi uşor.

— Să nu îndrăzneşti să-mi insulţi mama, Potter!

— Atunci ţine-ţi gura, zise Harry, întorcându-i spatele.

BANG!

Se auziră mai multe ţipete. Harry simţi ceva cald trecând pe lângă el. Băgă mâna în buzunar ca să-şi ia bagheta, dar înainte să o atingă, auzi un al doilea BANG şi un strigăt răsună în holul de la intrare.

— NICI SĂ NU-ŢI TREACĂ PRIN CAP, BĂIETE!

Harry se întoarse în direcţia glasului. Profesorul Moody cobora scara de marmură, şchiopătând. Bagheta îi era aţintită către un dihor alb ca laptele, care tremura pe podeaua cu dale de piatră, exact pe locul unde fusese Reacredinţă mai înainte.

Toţi cei din holul de la intrare tăcură îngroziţi. Nimeni în afară de Moody nu îndrăznea să se mişte. Moody se uită la Harry. (Cel puţin, ochiul său normal se uita la Harry, celălalt privea către interiorul capului.)

— Te-a nimerit? mormăi Moody.

Acum vocea îi devenise gravă şi abia şoptită.

— Nu, zise Harry, a trecut pe lângă mine!

— LASĂ-L! strigă Moody.

— Pe cine să las? zise Harry uluit.

— Nu tu, el! mormăi Moody, arătând către Crabbe, care îngheţase în mişcarea de a ridica dihorul alb.

Se părea că ochiul mişcător al lui Moody avea puteri magice şi putea să vadă în spatele său.

Moody începu să şchiopăteze spre dihorul care chiţăi speriat şi o luă la sănătoasa, îndreptându-se spre pivniţă.

— S-o crezi tu! răcni Moody, aţintind iar bagheta către dihor.

Acesta zbură douăzeci de metri în sus şi căzu cu o bufnitură pe podea, după care sări iar în aer.

— Nu-mi plac cei care îşi atacă adversarii pe la spate, mormăi Moody, în timp ce dihorul se ridica din ce în ce mai mult, chiţăind de durere. Este foarte urât, necinstit şi scârbos…

Dihorul zbură în aer, picioarele şi coada fluturându-i neajutorate.

— Să… nu… mai… faci… asta… niciodată! zise Moody, accentuând fiecare cuvânt, după care dihorul se izbi iar de podeaua de piatră şi apoi sări în sus.

— Domnule profesor Moody! se auzi o voce şocată.

Profesoara McGonagall cobora scara de marmură cu braţele pline de cărţi.

— Bună ziua, doamnă profesoară McGonagall, zise Moody calm, ridicând dihorul şi mai mult.

— Ce… Ce faci? se bâlbâi profesoara McGonagall, urmărind cu ochii ascensiunea dihorului săltăreţ prin aer.

— Predau, zise Moody.

— Predai? Moody, acela e un elev, nu? strigă speriată profesoara McGonagall, scăpând cărţile din mână.

— Da, zise Moody.

— Nu! strigă profesoara McGonagall, coborând scările şi scoţându-şi bagheta.

Câteva clipe mai târziu, cu un zgomot puternic, Draco Reacredinţă reapăru, zăcând pe podea cu părul blond răsfirat pe faţa care devenise de un roz intens. Se ridică, nesigur pe picioare.

— Moody, noi nu folosim niciodată Transfigurarea ca pedeapsă! zise profesoara McGonagall pe un ton şters. Sunt convinsă că domnul profesor Dumbledore ţi-a explicat asta…

— Da, e posibil să fi menţionat ceva de genul ăsta, zise Moody, scărpinându-şi bărbia, fără să pară impresionat nicicum, dar m-am gândit că un şoc ar fi fost foarte…

— Îi ţinem mai mult la şcoală sau le dăm altfel de pedepse, Moody! Eventual vorbim cu conducătorul Casei vinovatului sau cu părinţii lui!

— Bine, atunci aşa o să fac! zise Moody, privindu-l pe Reacredinţă cu dispreţ.

Reacredinţă, ai cărui ochi larg deschişi încă lăcrimau de durere şi umilinţă, îl privi răutăcios pe Moody şi bombăni ceva din care se auziră clar cuvintele „tatăl meu”.

— A, da? zise Moody încet, înaintând câţiva paşi, cu bocănitul piciorului său de lemn răsunând în tot holul. Păi, eu îl ştiu bine pe tatăl tău, băiete… Spune-i că Moody îi urmăreşte îndeaproape fiul… Transmite-i asta din partea mea, te rog… Capul Casei tale trebuie să fie Plesneală, nu?

— Da, zise Reacredinţă dispreţuitor.

— Un alt vechi prieten, mormăi Moody. Abia aşteptam să am o discuţie cu bătrânu’ Plesneală… Hai cu mine!

Îl luă de braţ pe Reacredinţă şi plecară amândoi spre pivniţă.

Un timp, profesoara McGonagall se uită neliniştită după ei, după care îşi aţinti bagheta spre cărţile împrăştiate pe jos, făcându-le să plutească prin aer şi să revină la ea în braţe.