J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Azi nu e chiar aşa de rău… Stăm afară toată dimineaţa, zise Ron, care îşi parcurgea cu degetul coloana zilei de luni a orarului. „Ierbologie” cu Astropufii şi „Grija pentru creaturile magice”… Fir-ar să fie, suntem tot cu Viperinii!

— Avem două ore de „Previziuni despre viitor” în după-amiaza asta, bombăni Harry, cu privirile aplecate peste orar.

„Previziuni despre viitor” era materia care îi displăcea cel mai mult, în afară de „Poţiuni”, bineînţeles! Profesoara Trelawney tot îi prezicea lui Harry că o să moară, ceea ce îl deranja peste măsură.

— Ar fi trebuit să renunţaţi la materia asta, ca mine, nu? zise Hermione sprinţară, ungându-şi nişte pâine prăjită cu unt. Atunci aţi fi făcut ceva normal, cum ar fi „Aritmanţia”.

— Observ că mănânci din nou, remarcă Ron, privind-o cum îşi punea gem din plin pe felia de pâine prăjită cu unt.

— Am decis că există moduri mai eficiente de a face ceva pentru drepturile spiriduşilor, zise Hermione pe un ton superior.

— Da… şi în plus… îţi era foame! zise Ron, zâmbind.

Deodată, se auzi un fâsâit puternic pe deasupra lor şi o sută de bufniţe intrară în Marea Sală pe ferestrele deschise, aducând poşta de dimineaţă. Instinctiv, Harry se uită în sus, însă nu văzu nici un strop de alb în masa de maro şi gri. Bufniţele dădură ocol meşelor, căutându-i pe cei cărora le erau adresate scrisorile şi pachetele aduse de ele. O bufniţă mare, maro-roşcat, zbură la Neville şi îi lăsă un pachet în braţe. Probabil că iar uitase să-şi ia ceva… De partea cealaltă a sălii, bufniţa ca un uliu a lui Draco Reacredinţă îi aterizase pe umăr, ducând ceea ce părea a fi rezerva obişnuită de dulciuri şi prăjituri de casă. Încercând să îşi domine sentimentul apăsător de dezamăgire, Harry se întoarse la mâncarea sa. Dacă Hedwig păţise ceva şi Sirius nici măcar nu primise scrisoarea? Îl preocupară aceleaşi griji pe tot parcursul drumului prin grădina udă de zarzavaturi, până când ajunseră la Sera 3. Acolo, atenţia îi fu atrasă de profesoara Lăstar, care arăta clasei cele mai urâte plante pe care le văzuse în viaţa lui. Într-adevăr, nu semănau cu nişte plante, ci mai degrabă cu nişte limacşi uriaşi şi negri, cu o mulţime de umflături mici şi lucioase pe ei, care păreau să fie pline cu lichid.

— Bubotuburi, le spuse profesoara Lăstar veselă. Trebuie stoarse bine. Veţi colecta apoi puroiul…

— Ce să colectăm? zise Seamus Finnigan, revoltat la culme.

— Puroiul, Finnigan, puroiul, zise profesoara Lăstar, care este extrem de valoros, aşa că să nu îl irosiţi! Veţi colecta puroiul în sticlele astea… Puneţi-vă mănuşile din piele de dragon, puroiul nediluat de Bubotuburi poate să provoace reacţii ciudate în contact cu pielea.

Stoarcerea Bubotuburilor era o treabă dezgustătoare, dar straniu de mulţumitoare. Când fiecare umflătură pocnea, o cantitate considerabilă de lichid verde-gălbui dens ţâşnea din ea, mirosind puternic a benzină. Îl adunau în sticle, aşa cum le spusese profesoara Lăstar, şi până la sfârşitul lecţiei strânseseră câţiva litri.

— Asta o să o facă pe Madame Pomfrey fericită, zise profesoara Lăstar, sigilând ultima sticlă. Puroiul de Bubotuburi este un remediu excelent pentru formele mai rebele de acnee. Ajută elevii cu acnee şi îi împiedică să mai recurgă la soluţii disperate pentru a scăpa de coşuri.

— Ca biata Eloise Midgen, zise în şoaptă Hannah Abbott, o fată de la Astropufi. A încercat să îşi blesteme coşurile…

— Prostuţă fată, zise profesoara Lăstar, clătinând din cap. Bine că a reuşit Madame Pomfrey să-i pună nasul la loc până la urmă.

Dinspre castel se auzi un clopoţel care anunţa sfârşitul orei. Elevii apucară drumuri separate: Astropufii urcară treptele de piatră către ora de „Transfigurare”, iar Cercetaşii se îndreptară în direcţia opusă, coborând panta cu gazon spre cabana de lemn a lui Hagrid, care se afla la marginea Pădurii Interzise.

Hagrid stătea în faţa micuţei sale cabane, cu o mână pe zgarda lui Colţ, câinele său negru şi enorm. Pe pământ, la picioarele lui Hagrid, stăteau deschise mai multe lăzi de lemn, iar Colţ scâncea şi trăgea de zgardă, părând foarte interesat de ce era înăuntru. Când se apropiară, le ajunse la urechi un zgomot de clopoţei, marcat de mici pocnituri.

— ‘Neaţa! zise Hagrid, zâmbindu-le lui Harry, lui Ron şi Hermionei. Să-i aşteptăm şi pe Viperini, nu cred c-ar vrea să piardă aşa ceva: Homari cu Capete Explozive!

— Cum ai zis? întrebă Ron.

Hagrid arătă către lăzi.

— Uhh! se sperie Lavender Brown, trăgându-se înapoi.

Din punctul lui de vedere, Harry considera că „Uhh!” era o descriere perfectă a Homarilor cu Capete Explozive. Arătau ca nişte homari fără carapace, diformi, îngrozitor de decoloraţi şi murdari, cu picioare care le ieşeau din toate locurile şi fără capete vizibile. Erau cam o sută în fiecare ladă, fiecare cam de doisprezece centimetri lungime, târându-se şi trăgându-se unii pe alţii, lovindu-se orbeşte de pereţii lăzii. Emanau un miros foarte persistent de peşte putrezit. Din când în când, ieşeau scântei din capătul câte unei creaturi şi, cu un mic POC şi VJJT, ceilalţi erau împinşi înainte cu câţiva centimetri.

— Abia au ieşit din ou, zise Hagrid mândru, aşa că o să puteţi să-i creşteţi chiar voi! M-am gândit că ăsta va fi proiectul vostru de examen…

— Şi de ce crezi că am vrea să-i creştem? întrebă o voce rece şi arogantă.

Veniseră Viperinii, iar cel care vorbise era Draco Reacredinţă. Crabbe şi Goyle se amuzau copios, ca un ecou la cuvintele lui.

Hagrid rămase mut, părând să nu fi înţeles întrebarea.

— Adică, ce fac, de ce i-am creşte? întrebă Reacredinţă. La ce ne ajută?

Hagrid deschise gura, fără să zică nimic. Urmă o pauză de câteva secunde şi apoi îl puse la punct cu duritate:

— O să afli la următoarea lecţie, Reacredinţă! Azi doar îi hrăniţi. Ar trebui să încercaţi diverse lucruri… Nu am mai avut astfel de creaturi până acum, nu ştiu sigur care e mâncarea lor favorită… Am ouă de furnici, ficaţi de broască şi puţin şarpe de iarbă… Să încercăm cu puţin din fiecare!

— Întâi puroiul şi acum asta, bombăni Seamus.

Dacă n-ar fi fost dragostea lor pentru Hagrid, nimic nu i-ar fi putut face pe Harry, pe Ron şi pe Hermione să îşi bage mâinile în ficaţii alunecoşi de broască şi să încerce să îi tenteze cu ei pe Homarii cu Capete Explozive. Harry nu putea să îşi înlăture gândul că întreaga operaţiune era total inutilă, pentru că animalele nu păreau să aibă guri.

— Auu! strigă Dean Thomas, după vreo zece minute. M-a atins!

Hagrid se duse grăbit la el, părând neliniştit.

— I-a explodat un capăt! zise Dean supărat, arătându-i lui Hagrid arsura de pe mână.

— A, da, aşa se întâmplă când explodează, zise Hagrid, dând din cap.

— Uhh! zise iar Lavender Brown. Uhh, Hagrid, ce e chestia aia ascuţită de pe el?

— A, da, unii dintre ei au spini, zise Hagrid cu însufleţire. (Lavender îşi retrase repede mâna din ladă). Presupun că sunt masculi… Femelele au un fel de nasturi pe burtă, ca nişte ventuze… Ca să sugă sângele, bănuiesc…

— Păi, acum chiar că înţeleg de ce trebuie să-i ţinem în viaţă, zise Reacredinţă cu sarcasm. Cine nu ar vrea să aibă nişte animale de casă care pot să ardă, să înţepe şi să muşte în acelaşi timp?

— Doar pentru că nu sunt extraordinar de frumoşi, nu înseamnă că nu sunt folositori, se răsti Hermione. Sângele de dragon are puteri magice, dar nu cred că ai vrea să ai un dragon ca animal de casă, nu?