J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Baddock, Malcolm!

— Viperini!

Masa din partea cealaltă a sălii izbucni în urale. Harry îl văzu pe Reacredinţă aplaudând, când Baddock li se alătură Viperinilor. Harry se întrebă dacă Malcolm ştia că din Casa Viperinilor ajunseră mai mulţi vrăjitori specializaţi în Magie Neagră decât din oricare altă Casă… Fred şi George îl fluierară pe Malcolm Baddock când se aşeză pe scaun.

— Branstone, Eleanor!

— Astropufi!

— Cauldwell, Owen!

— Astropufi!

— Creevey, Dennis!

Micuţul Dennis Creevey căzu, împiedicându-se în haina lui Hagrid, chiar în clipa în care însuşi Hagrid intră în Marea Sală printr-o uşă aflată în spatele mesei profesorilor. Cam de două ori mai înalt decât un om normal şi cel puţin de trei ori mai lat, Hagrid, cu părul şi barba lui lungă, neagră şi încâlcită, părea destul de ameninţător. Era doar o impresie, pentru că Harry, Ron şi Hermione ştiau prea bine că Hagrid avea un caracter foarte binevoitor. Le făcu cu ochiul când se aşeză la capătul mesei profesorilor şi îl văzu pe Dennis Creevey punându-şi Jobenul Magic. Cusătura de la bor se deschise larg…

— Cercetaşi! strigă Jobenul.

Hagrid aplaudă alături de Cercetaşi, în timp ce Creevey, zâmbind larg, îşi scoase pălăria, o puse înapoi pe taburet şi se duse grăbit spre fratele său.

— Colin, am căzut în lac! zise el cu un glăscior ascuţit, aruncându-se pe un loc liber. A fost a-ntâia! Şi ceva din apă m-a prins şi m-a aruncat înapoi în barcă!

— Super! zise Colin, la fel de entuziasmat. Probabil că a fost calmarul uriaş, Dennis!

— Uau! zise Dennis, de parcă nici nu îndrăznise să spere la aşa ceva: să fie azvârlit într-un lac fără fund, învolburat de furtună, şi să fie pescuit şi aruncat înapoi de un monstru marin gigantic!

— Dennis! Dennis! Îl vezi pe băiatul ăla? Cel cu păr negru şi ochelari? Îl vezi? Ştii cine e, Dennis?

Harry se uită în altă parte, fixând cu atenţie maximă Jobenul Magic, care acum o repartiza pe Emma Dobbs.

Sortatul continuă. Băieţi şi fete, mai mult sau mai puţin emoţionaţi, se duceau rând pe rând spre taburetul cu trei picioare, şirul micşorându-se în timp ce profesoara McGonagall ajungea la litera L.

— Aoleu, haideţi mai repede, se plânse Ron, frecându-şi stomacul.

— Zău, Ron, Sortarea este mult mai importantă ca mâncarea, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, în timp ce Madley, Laura trecu la Astropufi.

— Da, sigur că da, dacă eşti… mort! îl repezi Ron.

— Sper că seria din anul ăsta de Cercetaşi este pusă pe fapte mari, nu? zise Nick Aproape Făr-de-Cap, aplaudând când McDonald, Natalie se alătură mesei Cercetaşilor. Doar nu vrem să întrerupem un şir de victorii, nu-i aşa?

Cercetaşii câştigaseră Campionatul Caselor în ultimii trei ani consecutivi.

— Pritchard, Graham!

— Viperini!

— Quirky, Orla!

— Ochi-de-Şoim!

Şi în sfârşit, cu Whitby, Kevin („Astropufi!”), Sortarea se termină. Profesoara McGonagall ridică Jobenul Magic şi taburetul şi le scoase din Marea Sală.

— Era şi cazul! zise Ron, luându-şi furculiţa şi cuţitul şi uitându-se cu nerăbdare la farfuria lui de aur.

Profesorul Dumbledore se ridică. Le zâmbea tuturor, cu braţele deschise în semn de bun venit.

— Nu am să vă spun decât două cuvinte, le zise cu vocea lui joasă, care răsună în Marea Sală. Poftă bună!

— Asta e sigur! ziseră Harry şi Ron cu voce tare, când platourile goale se umplură sub ochii lor.

Nick Aproape Făr-de-Cap privi cu jind cum Harry, Ron şi Hermione îşi umplu farfuriile.

— Aaah, mu’t mai bi’e, zise Ron, cu gura plină de piure.

— Aveţi noroc că aveţi ce mânca în seara asta, să ştiţi, le zise Nick Aproape Făr-de-Cap. Au fost probleme la bucătărie ceva mai devreme…

— De ce? Ce s-a întâmplat? zise Harry, tăindu-şi o porţie sănătoasă de friptură.

— Peeves, bineînţeles, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, clătinând din capul care se înclină periculos.

Nick îşi mai ridică puţin gulerul şi continuă:

— Veşnicele discuţii, ştiţi voi… Vroia să vină şi el la serbare… Ei bine, dar nici nu se pune problema, doar ştiţi cum e: total necivilizat! Nu poate să vadă o farfurie cu mâncare şi să nu o dea de pereţi! Am avut un consiliu al fantomelor… Călugărul Barosan insista să-i mai dăm o şansă… Dar, cu foarte multă înţelepciune — din punctul meu de vedere — Baronul Sângeros a pus imediat piciorul în prag.

Baronul Sângeros era fantoma Viperinilor, o creatură sfrijită şi tăcută, plină de pete de sânge. Era singurul de la Hogwarts de care mai asculta Peeves.

— Da, ni s-a părut şi nouă că îl călcase cineva pe coadă pe Peeves, zise Ron sumbru. Şi ce a făcut la bucătărie?

— A, ca de obicei, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, ridicând din umeri. A creat o stare generală de haos şi nebunie. Tigăi şi oale peste tot! Totul înota în supă… I-a scos din minţi pe spiriduşii de casă…

CLANG! Hermione îşi răsturnă pocalul de aur. Sucul de dovleac se răspândi repede pe faţa de masă, pătând mai mulţi metri de pânză albă cu portocaliu, dar lui Hermione nu păru să îi pese.

— Aici sunt spiriduşi de casă? zise ea, privindu-l îngrozită pe Nick Aproape-Făr-de-Cap. Aici, ia Hogwarts?

— Cum să nu fie? zise Nick Aproape Făr-de-Cap, părând surprins de reacţia ei. Cei mai mulţi! Nici un alt lăcaş din Marea Britanie nu mai are atâţia, dacă nu mă înşel. Peste o sută!

— Dar eu nu am văzut nici unul! zise Hermione.

— Păi, în timpul zilei rareori ies din bucătărie, nu-i aşa? zise Nick Aproape Făr-de-Cap. Ies noaptea ca să facă puţină curăţenie, să aibă grijă să nu se stingă şemineele şi aşa mai departe… Adică, nici nu trebuie să-i vezi, nu? După asta se recunoaşte un spiriduş de casă bun, că nici nu-ţi dai seama că este acolo!

Hermione îl privi înmărmurită.

— Dar sunt plătiţi, sper, zise ea. Au concedii, nu? Şi… zile libere pe caz de boală şi pensii, ca şi alte înlesniri, nu-i aşa?

Nick Aproape-Făr-de-Cap începu să râdă atât de tare, încât îi alunecă gulerul şi îi căzu capul, bălăngănindu-se pe porţiunea de vreo doi centimetri de piele şi muşchi de care încă îi era prins gâtul.

— Concedii şi pensii? zise el, punându-şi capul la loc pe umeri şi fixându-l iar cu gulerul. Spiriduşii de casă nu vor concedii şi pensii!

Hermione se uită la farfuria ei cu mâncare, aproape neatinsă, apoi puse cuţitul şi furculiţa pe ea şi o îndepărtă din faţa ei.

— Ah, zău aşa, ‘Er-mi-one, zise Ron, împroşcându-l din greşeală pe Harry cu budincă Yorkshire. Hait! Scuze, ‘Arry!

Îşi înghiţi dumicatul şi continuă:

— Cum să pretindă concedii, poate doar dacă o să faci greva foamei.

— Sclavia, zise Hermione, sufocându-se de revoltă. Asta a făcut cina noastră. SCLAVIA!

Şi refuză să mai ia vreo înghiţitură.

Ploaia încă răpăia zgomotos în ferestrele înalte şi întunecate. O altă serie de tunete zăngăni ferestrele şi tavanul învolburat păru să ia foc, luminând farfuriile de aur, de unde resturile de la primul fel de mâncare dispăruseră şi fuseseră înlocuite instantaneu cu budinci.

— Tartă cu miere, Hermione! zise Ron, apropiind-o deliberat de ea. Brioşe cu fructe de pădure! Prăjitură de ciocolată!

După ce fură lichidate şi budincile, şi ultimele firimituri dispărură de pe farfurii, lăsându-le sclipitor de curate, Albus Dumbledore se ridică iar. Zumzetul care umplea Marea Sală se opri imediat, aşa că nu se mai auzeau decât şuieratul vântului şi răpăitul ploii.