J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

O mânecă a robei festive a lui Ron atârna deasupra coliviei. În clătinarea trenului în mişcare, dantela jerpelită ieşea din când în când în evidenţă.

Ron încercă să ascundă roba, dar Reacredinţă fu mai rapid. Înşfăcă mâneca şi trase.

— Uitaţi-vă la asta! zise Reacredinţă entuziasmat, ridicând roba lui Ron şi arătându-le-o lui Crabbe şi Goyle. Weasley, doar nu ai de gând să o porţi, nu? Adică, de, erau foarte la modă prin 1890…

— Du-te şi mănâncă o baligă, Reacredinţă! zise Ron, de aceeaşi culoare cu roba pe care o smulse din mâinile lui Draco.

Draco izbucni în hohote de râs. Crabbe şi Goyle îl acompaniară cu râsul lor tâmp.

— Ia zi… ai de gând să te înscrii, Weasley? Încerci să aduci măcar un pic de glorie numelui tău? Să ştii că ies şi ceva bani… În felul ăsta, dacă o să câştigi, o să-ţi poţi permite şi tu nişte robe ca lumea…

— Ce tot bâigui acolo? se răsti Ron.

— Ai de gând să te înscrii? repetă Draco. Presupun că tu da, Potter? Doar tu nu ratezi nici o şansă să te dai mare, nu?

— Ori ne explici despre ce vorbeşti, ori pleci, Reacredinţă, interveni Hermione enervată, ridicându-şi nasul din „Manualul Standard de Vrăji”.

Un zâmbet fericit se întinse pe toată faţa lipsită de culoare a lui Reacredinţă.

— Să nu-mi spuneţi că habar n-aveţi? zise el încântat. Ai tatăl şi un frate la Minister şi nici măcar nu ştii? Dumnezeule, tatăl meu mi-a spus de o groază de vreme… A aflat de la Cornelius Fudge. Dar tata a avut mereu de-a face cu elita Ministerului… Poate că tatăl tău este prea lipsit de importanţă ca să i se spună despre aşa ceva, Weasley… Da… probabil că nu se discută lucruri importante de faţă cu el…

Râzând iar, Reacredinţă le făcu un semn lui Crabbe şi Goyle şi toţi trei dispărură.

Ron se ridică să închidă uşa compartimentului şi o trânti atât de tare, încât geamul se făcu ţăndări.

— Ron! zise Hermione pe un ton de reproş şi îşi scoase bagheta, murmurând „Repară!” Cioburile se adunară imediat, formând la loc geamul de la uşă.

— Groaznic… Cum se dă mare că ştie totul şi noi nu! se burzului Ron. „Tata a avut mereu de-a face cu elita Ministerului”… Tata ar fi putut să avanseze oricând… dar lui îi place acolo unde este…

— Bineînţeles că da, zise Hermione încet. Nu-l lăsa pe Reacredinţă să te necăjească, Ron…

— Nici gând! Nu mă pun eu la mintea lui! zise Ron, luând una dintre Prăjiturile-Ceaun şi strivind-o în pumn.

Proasta dispoziţie a lui Ron continuă tot restul călătoriei. Nu prea vorbi cu ei, în timp ce îşi puneau robele de şcoală, şi încă fierbea de mânie când Expresul de Hogwarts încetini în sfârşit şi se opri în bezna din gara din Hogsmeade.

Când se deschiseră uşile trenului, se auzi un trăsnet puternic pe deasupra capetelor lor. Hermione îl acoperi pe Şmecherilă cu pelerina ei şi Ron îşi lăsă roba festivă peste cuşca lui Pigwidgeon, când coborâră din tren, cu capetele plecate şi ochii strânşi pentru a se feri de ploaia torenţială. Acum ploaia era atât de deasă şi de rapidă, încât era ca şi când cineva ar fi golit găleţi cu apă rece ca gheaţa peste creştetele lor.

— Bună, Hagrid! strigă Harry, văzând o siluetă gigantică la capătul îndepărtat al peronului.

— Totu’ bine, Harry? îi răspunse Hagrid la salut, facându-i cu mâna. Ne vedem la serbare… dacă nu ne înecăm!

În mod normal, cei din primul an ajungeau la castelul Hogwarts trecând lacul cu o barcă pe care o conducea Hagrid.

— Brrr, nu mi-ar plăcea să traversez lacul pe vremea asta, zise Hermione tremurând, în timp ce înaintau puţin câte puţin pe peron odată cu ceilalţi colegi.

O sută de trăsuri fără cai îi aşteptau în faţa gării. Harry, Ron, Hermione şi Neville se urcară în una dintre ele, fericiţi că scapă de ploaie, uşa se trânti în urma lor şi, câteva clipe mai târziu, zgomotosul şir nesfârşit de trăsuri se îndrepta printre bălţi spre castelul Hogwarts.

Trăsurile se clătinară periculos printre porţile încadrate de porci mistreţi înaripaţi, mergând pe drumul alunecos către intrarea castelului şi înfruntând ceea ce se transforma foarte rapid într-o furtună. Aplecându-se spre fereastră, Harry văzu cum se apropia castelul Hogwarts, cu numeroasele sale ferestre din care răzbătea o lumină tremurândă prin ceaţa deasă şi prin perdeaua de ploaie. Fulgerele brăzdau tot cerul, când trăsura lor se opri în faţa uşilor mari de stejar de la intrare, care se aflau la capătul unui şir de trepte de piatră. Cei din trăsurile din faţă urcau deja grăbiţi treptele, intrând în castel. Harry, Ron, Hermione şi Neville săriră din trăsură şi urcară şi ei treptele în fugă, ridicându-şi privirea numai când ajunseră în siguranţă în marele hol de la intrare, luminat de torţe, cu scara lui splendidă de marmură.

— Să fiu al naibii, zise Ron, scuturându-şi capul şi împroşcând cu apă în jur, dacă mai continuă ploaia, lacul o să dea pe-afară. Sunt ud leoarcă… AUUU!

Un balon mare, roşu, umplut cu apă, căzuse din tavan în capul lui Ron şi explodase. Ud până la piele şi enervat, Ron se trase spre Harry, chiar când căzu o a doua bombă cu apă, care o rată de puţin pe Hermione şi explodă la picioarele lui Harry, trimiţând un val de apă rece în adidaşii şi şosetele lui Harry. Cei din jurul lor începură să ţipe şi să se împingă unii în alţii pentru a scăpa din linia de tragere. Harry ridică privirea şi îl văzu, plutind la patruzeci de metri deasupra lor, pe Peeves, strigoiul slab şi mic, cu o pălărie clopot şi cu un papion portocaliu. Faţa lui lată, plină de răutate, se strâmbase din cauza concentrării cu care ţintise din nou.

— PEEVES! strigă o voce mânioasă. Peeves, vino aici! IMEDIAT!

Profesoara McGonagall, directoarea adjunctă şi şefa Casei Cercetaşilor, ieşise în grabă din Marea Sală. Alunecă pe podeaua udă şi se prinse de gâtul Hermionei ca să nu cadă.

— Ah, scuză-mă, domnişoară Granger…

— Nu face nimic, doamnă profesoară! zise Hermione, masându-şi gâtul.

— Peeves, coboară ACUM! răcni iar profesoara McGonagall, îndreptându-şi pălăria ţuguiată şi privind în sus prin ochelarii ei cu rame pătrate.

— Dar nu fac nimic rău! chicoti Peeves, aruncând o altă bombă cu apă în capul unor fete din anul V, care ţipară şi se refugiară în Marea Sală. Tot sunt uzi fleaşcă, nu? Mustesc de apă! Opaaaaa, vineeee!

Şi mai azvârli o altă bombă către un grup de copii din anul II, care tocmai sosiseră.

— Îl chem pe director, să ştii! strigă profesoara McGonagall. Te-am avertizat, Peeves!

Peeves scoase limba, aruncă restul bombelor cu apă prin aer şi zbură valvârtej în sus, pierzându-se din vedere după ce urcă scara de marmură râzând ca un nebun.

— Atunci, hai să mergem! zise profesoara McGonagall tăios către elevii uzi leoarcă. Haideţi în Marea Sală!

Harry, Ron şi Hermione traversară holul de la intrare, patinând şi alunecând, apoi trecură prin uşile duble din dreapta, Ron bombănind furios şi dându-şi la o parte părul ud de pe faţă.

Marea Sală arăta la fel de frumos ca întotdeauna, decorată minunat pentru serbarea de început de semestru. Farfurii şi pocale de aur, care străluceau în lumina a sute şi sute de lumânări, pluteau deasupra meselor. În jurul celor patru mese lungi ale Caselor stăteau elevii, care vorbeau însufleţit între ei. La capătul sălii se afla masa profesorilor, care stăteau cu faţa către elevi. În Marea Sală era mult mai cald. Harry, Ron şi Hermione trecură pe lângă Viperini, Astropufi şi Ochi-de-Şoim şi se aşezară alături de restul Cercetaşilor, în partea cea mai îndepărtată a sălii, chiar lângă Nick Aproape-Făr-de-Cap, fantoma Cercetaşilor. Alb-sidefiu şi semitransparent, Nick era îmbrăcat în seara aceea cu straiele sale obişnuite, cu un guler neobişnuit de mare, care se potrivea cu atmosfera festivă şi nici nu îi lăsa capul să se bâţâie prea tare pe gâtul parţial tăiat.