J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Bună seara, le zâmbi el.

— O fi, pentru tine! zise Harry, scoţându-şi adidaşii şi golindu-i de apă. Sper să dea zor cu Sortatul, sunt mort de foame!

Sortatul noilor elevi în Case avea loc la începutul fiecărui an şcolar, dar, din cauza unui nefericit concurs de împrejurări, Harry nu fusese prezent decât la ceremonia din primul an, când fusese el însuşi repartizat în Casa Cercetaşilor. Era chiar nerăbdător să mai vadă o Sortare.

Chiar atunci, o voce foarte entuziasmată îl strigă pe nerăsuflate de la masa sa:

— Bună, Harry!

Era Colin Creevey, un elev din anul III, pentru care Harry era un fel de erou.

— Bună, Colin, zise Harry obosit.

— Harry, să-ţi spun ceva! Ştii ce, Harry? A venit şi fratele meu! Fratele meu, Dennis!

— Aha… Îmi pare bine, făcu Harry.

— E foarte emoţionat! zise Colin, sărind în sus şi în jos de pe scaun. Sper să pice la Cercetaşi! Îi ţii pumnii, da, Harry?

— Păi, da, sigur, zise Harry.

Se întoarse şi îi privi pe Hermione, pe Ron şi pe Nick Aproape-Făr-de-Cap.

— Fraţii şi surorile pică de obicei în aceleaşi Case, nu-i aşa? zise el.

Se gândea la fraţii Weasley, care picaseră — toţi şapte — la Cercetaşi.

— O, nu, nu neapărat, zise Hermione. Sora geamănă a lui Parvati Patil e la Ochi-de-Şoim şi sunt gemene identice! Normal ar fi să fie împreună, nu?

Harry se uită către masa profesorilor. Păreau să fie mult mai multe locuri libere decât de obicei. Desigur că Hagrid încă se lupta să traverseze lacul cu cei din primul an. Profesoara McGonagall probabil că se ocupa cu uscatul podelei din holul de la intrare, însă mai era un loc gol şi nu ştia cine lipsea.

— Unde este profesorul de „Apărare contra Magiei Negre”? zise Hermione, care se uita şi ea la profesori.

Până atunci nu avuseseră un profesor de „Apărare contra Magiei Negre” care să reziste pe post mai mult de un an şcolar. Preferatul lui Harry fusese, fără îndoială, profesorul Lupin, care demisionase anul trecut. Cercetă masa profesorilor în sus şi în jos. Nu văzu nici un chip nou.

— Poate că nu au reuşit să găsească pe nimeni! zise Hermione neliniştită.

Harry se uită din nou la masa profesorilor, cu şi mai mare atenţie. Micuţul profesor Flitwick, profesorul de „Farmece”, stătea pe mai multe perne lângă profesoara Lăstar, care preda „Ierbologia” şi care avea pălăria pusă strâmb pe părul ei sur şi ciufulit. Ea discuta cu doamna Sinistra, profesoara de „Astronomie”. De partea cealaltă a profesoarei Sinistra stătea profesorul de „Poţiuni”, Plesneală, cu pielea lui pământie, nasul coroiat şi părul slinos, persoana de la Hogwarts pe care Harry nu o putea suferi cu nici un chip. Dispreţul lui Harry pentru Plesneală nu era depăşit decât de ura profesorului pentru el, o ură care, oricât era de greu de crezut, se intensificase anul trecut, când Harry îl ajutase pe Sirius Black să scape chiar de sub nasul supradimensionat al lui Plesneală. Plesneală şi Sirius fuseseră duşmani încă de pe când erau elevi.

În partea cealaltă a lui Plesneală era un loc gol, despre care Harry bănuia că era al profesoarei McGonagall. Lângă ea şi chiar în centrul mesei stătea profesorul Dumbledore, directorul, cu barba şi părul său lung şi argintiu, strălucind în lumina lumânărilor, cu roba sa magnifică, verde-închis şi brodată cu puzderie de stele şi luni. Dumbledore îşi sprijinise bărbia pe vârfurile împreunate ale degetelor lungi şi subţiri şi se uita la tavan, dus pe gânduri, prin ochelarii cu lentile în formă de semilună.

Harry se uită şi el la tavan. Ştia că era vrăjit ca să oglindească cerul de afară. Până atunci, nu îl mai văzuse niciodată atât de întunecat şi furtunos. Nori negri şi mov se învolburau pe el şi, în momentul în care se auzi un trăsnet de afară, tavanul fu străbătut de un fulger ramificat.

— Ah, grăbiţi-vă, se plânse Ron, lângă Harry. Aş putea mânca şi un Hipogrif!

Abia îi ieşiră cuvintele pe gură că se şi deschiseră uşile Marii Săli şi se lăsă tăcerea. Profesoara McGonagall conducea un şir lung de elevi din primul an. Îi aduse până la capătul sălii. Dacă se putea spune că Harry, Ron şi Hermione erau uzi, asta nu era nimic în comparaţie cu felul în care arătau „bobocii”. Păreau să fi trecut lacul înot, nu cu barca. Toţi tremurau de frig şi de emoţie, când se aliniară în faţa mesei profesorilor şi se întoarseră cu faţa către restul şcolii. Toţi, în afară de cel mai mic dintre ei, un băiat cu părul deschis la culoare, care era înfofolit în haina din blană de cârtiţă a lui Hagrid. Haina îi era aţâţ de mare, încât arăta de parcă ar fi fost învelit într-un cort mare, negru şi pufos. Avea o faţă micuţă, care ieşea pe deasupra gulerului, şi era grozav de emoţionat. Când se alinie alături de colegii lui, privirile furişe îi căzură pe Colin Creevey. Ridică ambele degete mari şi îi spuse, mai mult mimând cuvintele:

— Am căzut în lac!

Părea de-a dreptul încântat de isprava lui.

Profesoara McGonagall puse un taburet cu trei picioare în faţa elevilor din anul întâi, iar pe el aşeză o pălărie de vrăjitor extrem de veche, ponosită şi peticită. Pentru câteva momente, nu se auzi nimic. Apoi o cusătură din apropierea borului se deschise ca o gură şi începu să cânte:

Marea Sală răsună de aplauze după ce Jobenul Magic termină de cântat.

— Asta nu e cântecul pe care l-a fredonat când ne-a repartizat pe noi, zise Harry, aplaudând alături de ceilalţi.

— Cântă altceva în fiecare an, zise Ron. Trebuie să aibă o viaţă cam plictisitoare, ca pălărie, nu credeţi? Presupun că pe tot timpul anului stă şi compune cântecul pentru viitoarea Sortare…

Profesoara McGonagall desfăşura în acel moment un sul mare de pergament.

— Când vă strig, puneţi-vă jobenul pe cap şi aşezaţi-vă pe taburet, le spuse ea celor din primul an. Când vă anunţă jobenul Casa, vă duceţi la masa respectivă.

— Ackerley, Stewart!

Un băiat făcu un pas înainte, tremurând din toate încheieturile, ridică Jobenul Magic şi îl puse pe cap, după care se aşeză pe taburet.

— Ochi-de-Şoim! strigă Jobenul.

Stewart Ackerly îşi dădu pălăria jos şi se duse să ocupe un loc la masa Ochilor-de-Şoim, unde îl aplaudă toată lumea. Harry o zări pe Cho, căutătorul de la Ochi-de-Şoim, aclamându-l pe Stewart Ackerly, când micuţul se aşeză la masă. Pentru o fracţiune de secundă, Harry simţi o dorinţă nestăvilită să se ducă şi el la masa Ochilor-de-Şoim.