J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— De ce? întrebă Fred entuziasmat.

— Lasă, că vedeţi voi, zise Charlie misterios. Dar să nu-i spuneţi şi lui Percy… Până una alta, sunt „informaţii secrete, până când ministerul va hotărî să le facă publice”, îl maimuţări el pe Percy.

— Da, într-un fel îmi pare rău că nu pot să fiu şi eu la Hogwarts anul ăsta, zise Bill, cu mâinile în buzunare, privind aproape cu jind la tren.

— De ce? întrebă George nerăbdător.

— O să aveţi un an interesant, răspunse Bill şi ochii îi sclipiră. S-ar putea să-mi iau nişte timp liber şi să vin şi eu să văd o parte…

— O parte din ce? zise Ron.

Dar chiar atunci se auzi fluierul trenului şi doamna Weasley îi conduse către uşa compartimentului.

— Vă mulţumim că ne-aţi ţinut la dumneavoastră, doamnă Weasley, zise Hermione, în timp ce urcau.

Închiseră uşa şi se aplecară pe geam pentru a vorbi cu ea.

— Da, mulţumim pentru tot, doamnă Weasley, zise şi Harry.

— Ah, a fost plăcerea mea, dragilor, spuse doamna Weasley. V-aş invita de Crăciun, dar… Ei bine, presupun că o să vreţi să rămâneţi cu toţii la Hogwarts, având în vedere… una… alta…

— Mamă! strigă Ron enervat. Ce ştiţi voi şi nu ne spuneţi şi nouă?

— Presupun că o să aflaţi în după-amiaza asta, zise doamna Weasley, zâmbind. O să fie foarte interesant, să ştiţi… Sunt foarte fericită că au schimbat regulile…

— Ce reguli? întrebară Harry, Ron, Fred şi George într-un glas.

— Sunt sigură că o să vă spună profesorul Dumbledore… Acum, fiţi cuminţi, da? Ne-am înţeles, Fred? Da, George?

Se auzi un ţiuit puternic şi trenul se puse în mişcare.

— Spuneţi-ne ce se întâmplă la Hogwarts! strigă Fred pe fereastră, în timp ce se depărtau de doamna Weasley, Bill şi Charlie. Ce reguli au schimbat?

Dar doamna Weasley le făcu semn cu mâna şi le zâmbi. Înainte ca trenul să ia curba, ea, Bill şi Charlie Dispăruseră.

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în compartimentul lor. Ploaia puternică răpăia în ferestre, împiedicându-i să vadă ceva afară. Ron îşi deschise cufărul, îşi scoase roba festivă, de culoare maro, şi o aruncă pe colivia lui Pigwidgeon, doar-doar o tăcea.

— Bagman vroia să ne spună ce se întâmplă anul ăsta la Hogwarts, zise el morocănos, aşezându-se lângă Harry. La Cupa Mondială, mai ţineţi minte? Dacă nici propria mea mamă nu vrea să-mi spună… Mă întreb oare ce se…

— Şşt! şopti Hermione deodată, ducând arătătorul la gură şi arătând către compartimentul vecin.

Harry şi Ron ascultară atenţi şi auziră o voce familiară, tărăgănată, care răzbătea prin uşa deschisă.

— …tata s-a gândit serios să mă trimită la Durmstrang în loc de Hogwarts, doar ştiţi. Îl cunoaşte bine pe director, înţelegeţi… Doar ştiţi ce crede el despre Dumbledore… Un iubitor de „sânge-mâl” de-ăştia… Durmstrang însă nu admite asemenea indivizi la cursuri. Dar mamei nu i-a plăcut ideea de a pleca atât de departe. Tata zice că Durmstrang are o atitudine mult mai tolerantă faţă de Magia Neagră. Elevii de la Durmstrang chiar învaţă practicile de Magie Neagră, nu doar tâmpeniile alea de apărare contra lor, pe care le facem noi…

Hermione se ridică, se duse tiptil până la uşa compartimentului şi o închise, făcând să nu se mai audă vocea lui Reacredinţă.

— Deci, crede că Durmstrang i s-ar fi potrivit? zise ea supărată. Îmi doresc să se fi dus, ca să nu mai fi fost nevoiţi să-l suportăm!

— Durmstrang este o altă şcoală de vrăjitori? întrebă Harry.

— Da, zise Hermione, şi are o reputaţie îngrozitoare. Conform „Evaluării educaţiei magice în Europa”, Durmstrang pune mare preţ pe Magia Neagră.

— Cred că am auzit de ea, zise Ron. Foarte vag. Unde e? În ce ţară?

— Păi, nimeni nu ştie, zise Hermione, ridicând din sprâncene.

— Cum aşa? întrebă Harry.

— Între şcolile magice există dintotdeauna o rivalitate. Durmstrang şi Beauxbatons preferă să-şi ascundă localizarea geografică, astfel încât să nu le poată fura nimeni secretele, îi lămuri Hermione.

— Hai să fim serioşi, zise Ron, începând să râdă. Durmstrang trebuie să fie cam cât Hogwarts, cum poţi să ascunzi un castel aşa de mare?

— Dar Hogwarts este ascuns, zise Hermione surprinsă, toată lumea ştie asta… Mă rog, mă refer la toţi cei care au citit „Hogwarts: Scurtă istorie”!

— Adică, doar tu, zise Ron. Ia spune-ne — cum ai ascunde un loc ca Hogwarts?

— Este vrăjit, zise Hermione. Dacă se uită un Încuiat la el, nu vede decât o ruină amărâtă, cu o plăcuţă la intrare, pe care scrie PERICOL, NU INTRAŢI! CONSTRUCŢIE NESIGURĂ.

— Deci, şi Durmstrang trebuie să arate ca o ruină pentru un intrus, nu?

— Poate, zise Hermione, ridicând din umeri, sau s-ar putea să fie protejată de Farmece de Îndepărtare a Încuiaţilor, la fel ca stadionul pe care s-a desfăşurat Cupa Mondială de Vâjthaţ. Şi ca să nu-l găsească vrăjitorii străini, probabil că l-au făcut Imposibil-de-Găsit…

— Poftim?

— Păi, poţi să vrăjeşti o clădire ca să nu o găsească nimeni pe hartă, nu?

— Hm… dacă zici tu, făcu Harry.

— Dar cred că Durmstrang trebuie să fie undeva în nord, zise Hermione gânditoare. Undeva unde este foarte frig, pentru că uniforma lor include şi căciuli de blană…

— Ah, gândiţi-vă ce perspective, zise Ron visător. Ar fi fost aşa uşor să-l împingi pe Reacredinţă de pe un gheţar şi să faci să pară totul un accident… Păcat că îl iubeşte aşa de mult mama lui…

Ploaia deveni din ce în ce mai deasă, cu cât trenul se îndrepta spre nord. Cerul era atât de întunecat şi ferestrele atât de aburite, încât luminile erau aprinse ziua în amiaza mare. Căruciorul cu mâncare se auzi clătinându-se pe coridor şi Harry cumpără o grămadă de Prăjituri-Ceaun ca să le împartă cu ei.

Mai mulţi dintre prietenii lor veniră să-i vadă toată după-amiaza, inclusiv Seamus Finnigan, Dean Thomas şi Neville Poponeaţă, un băiat cu faţa ca o lună plină, foarte uituc şi crescut de bunica lui, care era o vrăjitoare formidabilă. Seamus încă purta rozeta cu Irlanda. O parte din magia ei începuse să se piardă; încă striga „Troy! Mullet! Moran!” însă mult mai slab. După aproximativ o jumătate de oră, Hermione, care se săturase de discuţia interminabilă despre vâjthaţ, se cufundă iar în „Manualul Standard de Vrăji — Treapta IV” şi încercă să memoreze Vraja de Chemare.

Neville îi asculta — invidios pe toţi! — cum retrăiau meciul de Cupă.

— Bunica nu a vrut să meargă, zise el nefericit. Nu a vrut să cumpere bilete. Dar cred că a fost extraordinar…

— A fost, zise Ron, uită-te la asta, Neville…

Cotrobăi în cufăr şi scoase figurina cu Viktor Krum în miniatură.

— Oh, uau, zise Neville mort de ciudă, când Ron i-l puse pe Krum în mâna sa durdulie.

— L-am văzut şi de aproape, zise Ron. Am fost în Loja Superioară…

— Ai uitat să spui că pentru prima şi ultima dată în viaţa ta, Weasley!

Draco Reacredinţă apăruse în prag. În spatele lui erau Crabbe şi Goyle, prietenii săi enormi şi bătăuşi, amândoi părând să mai fi crescut cu cel puţin o jumătate de metru pe timpul verii. Era evident că le auziseră conversaţia prin uşa compartimentului pe care Dean şi Seamus o lăsaseră întredeschisă.

— Nu ţin minte să te fi rugat să ne ţii companie, Reacredinţă, zise Harry cu calm.

— Weasley… Ce e aia? zise Reacredinţă, arătând către colivia lui Pigwidgeon.