J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Ron rămase pur şi simplu tablou.

— Dar… Doar nu era acolo, nu? Ştii-Tu-Cine, vreau să spun… Adică, ultima dată când te-a durut cicatricea, era la Hogwarts, nu?

— Sunt sigur că nu a fost pe Aleea Boschetelor, zise Harry. Însă l-am visat… pe el şi pe Peter… Ştiţi voi, pe Şobo… Acum nu-mi amintesc chiar totul, însă plănuiau să omoare pe… cineva.

Era cât pe ce să spună „pe mine”, însă nu îl lăsă inima să o vadă pe Hermione şi mai îngrozită decât era în acel moment.

— A fost doar un vis, zise Ron, căutând să îl liniştească. Un coşmar…

— Da… Totuşi, asta să fi fost, oare? zise Harry, întorcându-se spre fereastră şi privind la cerul care se lumina. Este straniu, nu? Mă doare cicatricea şi trei zile mai târziu reapar Devoratorii Morţii şi semnul lui Cap-de-Mort este iar pe cer.

— Nu îi mai pronunţa numele! şuieră Ron printre dinţi.

— Şi mai ţineţi minte ce a spus profesoara Trelawney? continuă Harry, ignorându-l pe Ron. La sfârşitul anului trecut?

Profesoara Trelawney era profesoara lor de „Previziuni despre viitor” de la Hogwarts.

Expresia îngrozită a Hermionei dispăru brusc şi ea pufni ironic:

— Hai, Harry, doar n-o să crezi ce spune impostoarea aia?

— Nu ai fost acolo, zise Harry. Nu ai auzit-o… A fost altfel… V-am spus, a intrat în transă — una adevărată — şi a spus că Lordul Întunericului va renaşte… Mai puternic şi mai înfricoşător ca niciodată… Şi că acest lucru va fi posibil pentru că servitorul său credincios se va întoarce la el în noaptea aceea… Şi atunci a scăpat Şobo!

Urmă un moment de tăcere în care Ron îşi găsi de lucru, distrat, cu o gaură din cuvertura lui cu echipa de vâjthaţ „Tunurile din Chudley”.

— De ce ai întrebat dacă a venit Hedwig, Harry? se interesă Ron. Aşteptai vreo scrisoare?

— I-am spus lui Sirius despre cicatrice, zise Harry, ridicând din umeri. Aştept să-mi răspundă.

— Ai făcut foarte bine! zise Ron, cu chipul luminându-i-se brusc. Sunt convins că Sirius o să ştie ce e de făcut!

— Speram să-mi răspundă cât mai repede, zise Harry.

— Dar nu ştim unde e Sirius… Ar putea fi în Africa sau cine ştie unde? zise Hermione cu înţelepciune. Hedwig nu poate face o asemenea călătorie în câteva zile…

— Da, ştiu, zise Harry, însă simţi un gol în stomac când se uită pe fereastră la cerul pe care nu se vedea nici urmă de Hedwig.

— Haide să jucăm vâjthaţ în livadă, Harry, zise Ron. Hai, suntem trei la trei! Joacă şi Bill, Charlie, Fred şi George… Poţi să încerci acum „Fenta Wronski”…

— Ron, zise Hermione, cu un ton nu-cred-că-ai-înţeles-ce-seîntâmplă-aici, Harry nu vrea să joace vâjthaţ acum… Este îngrijorat şi obosit… trebuie să ne ducem cu toţii la culcare…

— Ba da, vreau să joc vâjthaţ, zise Harry deodată. Stai aşa, să-mi iau mătura!

Hermione ieşi din cameră, bombănind ceva ce semăna foarte tare cu „Hm, băieţii!”

Nici domnul Weasley şi nici Percy nu petrecură prea mult timp acasă în săptămâna care urmă. Amândoi plecau de acasă în fiecare dimineaţă înainte să se scoale ceilalţi şi se întorceau mult după cină în fiecare seară.

— A fost un balamuc de nedescris, le spuse Percy cu importanţă duminică după-amiază, înainte de plecarea lor la Hogwarts. Am stins focuri toată săptămâna! Oamenii tot trimit Urlătoare şi, dacă nu le deschizi imediat, explodează. Biroul meu e pârjolit tot şi cea mai bună pană a mea a fost transformată într-un pumn de cenuşă.

— De ce trimite toată lumea Urlători? întrebă Ginny, care stătea pe covorul din faţa şemineului şi îşi lipea cu Magicscotch cartea „O sută de ierburi şi ciuperci magice”.

— Se plâng de slaba securitate asigurată la Cupa Mondială, răspunse Percy. Vor să fie compensaţi pentru bunurile lor distruse. Mundungus Fletcher a cerut un cort cu zece dormitoare şi cu jacuzzi, dar eu ştiu sigur că dormea sub o pelerină prinsă pe nişte beţe!

Doamna Weasley aruncă o privire către ceasul vechi din colţ. Lui Harry îi plăcea mult ceasul acela. Era complet nefolositor, dacă vroiai să ştii cât e ora, dar oferea foarte multe alte informaţii. Avea nouă limbi de aur şi pe fiecare dintre ele era gravat numele unui Weasley. Pe cadran nu erau marcate cifre, ci locurile unde ar putea fi fiecare membru al familiei: Acasă, Şcoală sau Serviciu. Mai erau şi alte notaţii: Pierdut, Spital, Închisoare, iar unde ar fi trebuit să fie ora douăsprezece în mod normal, scria Pericol de moarte.

Opt limbi arătau acum spre Acasă, numai cea a domnului Weasley, care era şi cea mai lungă, era încă la Serviciu. Doamna Weasley oftă.

— Tatăl vostru nu a mai trebuit să se ducă la serviciu în week-end-uri de pe vremea Ştiţi-Voi-Cui, zise ea. Munceşte mult prea mult. Cina lui n-o să mai fie bună de nimic, dacă nu vine curând!

— Păi, tata crede că trebuie să compenseze greşeala de la meci, nu? zise Percy. Adevărul este că a fost puţin cam imprudent când a dat o declaraţie publică înainte de a o discuta cu şeful lui…

— Să nu îndrăzneşti să dai vina pe tatăl tău pentru ce a scris nenorocita aia de Rita Skeeter! zise doamna Weasley, înfierbântându-se dintr-o dată.

— Dacă nu ar fi zis tata nimic, biata Rita ar fi fost nevoită să scrie că nimeni din Minister nu ştie nimic, zise Bill, care juca şah cu Ron. Rita Skeeter se ia de toată lumea. Ţineţi minte, când le-a luat interviuri tuturor Anihilatorilor de blesteme de la Gringotts, că m-a făcut şi pe mine „pletos bun de nimic” la un moment dat?

— Păi, ai părul un pic cam lung, dragule, zise doamna Weasley cu blândeţe. Dacă m-ai lăsa…

— Nu, mamă!

Ploaia răpăia la fereastra de la sufragerie. Hermione era cufundată în „Manualul Standard de Vrăji” — Treapta IV, un exemplar dintre cele cumpărate de doamna Weasley pentru ea, Harry şi Ron, de la librăria de pe Aleea Diagon, în timp ce Charlie blestema o baclava ignifugă. Harry îşi lustruia mătura „Fulger”, având deschisă la picioare „Trusa pentru întreţinerea cozilor de mătură”. O primise de la Hermione când împlinise treisprezece ani. Fred şi George stăteau într-un colţ îndepărtat, cu penele înmuiate în cerneală, aplecaţi asupra unei bucăţi de pergament şi vorbind în şoaptă.

— Oare ce puneţi la cale? întrebă doamna Weasley tăios, cu ochii pe gemeni.

— Ne facem temele, mamă, zise Fred evaziv.

— Să fim serioşi, doar sunteţi încă în vacanţă! făcu doamna Weasley.

— Da, dar suntem cam în urmă, adăugă George.

— Sper că nu completaţi un nou formular de comandă, nu? zise doamna Weasley cu viclenie. Doar nu aveţi de gând să reîncepeţi cu Weasley Bing-Bong?

— Ei şi tu, mamă, zise Fred, cu o expresie jignită pe chip. Dacă s-ar răsturna mâine Expresul de Hogwarts şi eu şi George am muri, cum te-ai simţi ştiind că ultimele lucruri pe care ni le-ai spus au fost nişte acuzaţii nefondate?

Toţi izbucniră în râs. Chiar şi doamna Weasley.

— Ah, vine tatăl vostru! zise ea deodată, privind iar către ceas. Limba din dreptul domnului Weasley trecu repede de la Serviciu la Pe drum. O secundă mai târziu, limba se opri în dreptul lui Acasă, alături de ale celorlalţi, şi îl auziră pe domnul Weasley strigând-o din bucătărie.

— Vin, Arthur! zise doamna Weasley, ieşind grăbită din cameră.

Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley intră în sufrageria călduroasă, cu cina pe o tavă. Părea complet extenuat.