J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Ce o să se întâmple cu Winky? întrebă Hermione, de îndată ce ieşiră din poieniţă.

— Nu ştiu, zise domnul Weasley.

— În ce hal s-au purtat cu ea! spuse Hermione supărată. Domnul Diggory, i-a spus „spiriduş” tot timpul, ca şi cum nu ar fi meritat să i se spună pe nume… Iar domnul Crouch… Doar ştie că nu ea a fost de vină şi tot o dă afară! Nici nu i-a păsat cât de speriată sau cât de supărată era… De parcă n-ar fi fost şi ea om!

— Păi… nu e, zise Ron.

Hermione se uită revoltată la el.

— Asta nu înseamnă că nu are sentimente, Ron, este dezgustător modul în care…

— Hermione, sunt de acord cu tine, zise domnul Weasley repede, făcându-i semn să meargă înainte, dar nu este momentul potrivit să discutăm despre drepturile spiriduşilor. Vreau să ne întoarcem la cort cât mai repede. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

— I-am pierdut în întuneric, zise Ron. Tată, de ce erau toţi atât de supăraţi din cauza craniului?

— Vă explic totul după ce ajungem la cort, zise domnul Weasley îngrijorat.

Dar, când ajunseră la marginea pădurii, fură opriţi din drum.

Vrăjitori şi vrăjitoare, speriaţi şi îngrijoraţi, discutau aprins, iar când îl văzură pe domnul Weasley apropiindu-se, mulţi dintre ei îi ieşiră în întâmpinare.

— Ce se întâmplă acolo? Cine l-a adus? Arthur… doar nu ei… nu?

— Sigur că nu el, zise domnul Weasley grăbit. Nu ştim cine a fost, se pare că a Dispărut. Acum, scuzaţi-mă, vă rog, trebuie să mă duc la culcare.

Îi conduse pe Harry, pe Ron şi pe Hermione prin mulţime, înapoi în campus. Totul se liniştise. Vrăjitorii mascaţi dispăruseră şi numai câteva corturi distruse mai fumegau.

Capul lui Charlie se ivi din cortul băieţilor.

— Tată, ce se întâmplă? strigă el în noapte. Fred, George şi Ginny s-au întors cu bine, dar ceilalţi…

— Sunt cu mine, zise domnul Weasley, aplecându-se şi intrând în cort.

Harry, Ron şi Hermione intrară după el.

Bill stătea la masa mică din bucătărie, cu un cearşaf înfăşurat pe unul dintre braţe, care sângera serios. Charlie avea tricoul rupt într-o parte, iar Percy îşi oblojea nasul sângerând. Fred, George şi Ginny nu păreau să fie răniţi, dar nu erau în apele lor.

— L-ai prins, tată, pe cel care a adus Semnul? întrebă Bill tăios.

— Nu, zise domnul Weasley. L-am găsit însă pe spiriduşul domnului Crouch cu bagheta lui Harry în mână, dar nu ştim cine a fost cel care a adus Semnul cu adevărat.

— Ce? ziseră Bill, Charlie şi Percy într-un glas.

— Cu bagheta lui Harry? se miră Fred.

— Spiriduşul domnului Crouch? zise Percy foarte uimit. Ajutat puţin şi de Harry, Ron şi Hermione, domnul Weasley le explică ce se întâmplase în pădure. După ce terminară de povestit, Percy afişă o figură cât se poate de indignată.

— Ei bine, domnul Crouch a făcut foarte bine că a scăpat de un asemenea spiriduş! spuse el. Să fugă, când el îi spusese clar să-l aştepte acolo… Să-l facă de râs în faţa întregului Minister… Cum ar fi fost dacă ar fi ajuns în faţa Departamentului de Control şi…

— Dar nu a făcut nimic… Pur şi simplu a fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit! se răsti Hermione la Percy, care se arătă jignit.

Hermione se înţelegea foarte bine cu Percy, de fapt, mai bine decât cu toţi ceilalţi.

— Hermione, un vrăjitor de rangul domnului Crouch nu poate avea un spiriduş care să o ia razna, fugind bezmetic cu o baghetă! zise Percy pe un ton pompos, revenindu-şi din uimire.

— Nu a luat-o razna! strigă Hermione. Doar a ridicat bagheta de pe jos, atât!

— Ştiţi ceva, poate să-mi explice şi mie cineva ce-i cu craniul ăla? întrebă Ron grăbit. Doar nu făcea rău nimănui… Care e problema?

— Ţi-am spus, Ron, este simbolul Ştii-Tu-Cui, zise Hermione, înainte să poată răspunde oricine altcineva. Am citit despre el în „Înflorirea şi decăderea Magiei Negre”.

— Nu a mai apărut de treisprezece ani, zise domnul Weasley încet. Normal că oamenii au intrat în panică… Exact ca şi când l-ar fi văzut iar pe Ştiţi-Voi-Cine…

— Eu nu înţeleg, zise Ron, încruntându-se. Ce, este doar ceva pe cer…

— Ron, Ştii-Tu-Cine şi adepţii lui trimiteau Semnul Întunecat în aer ori de câte ori omorau, zise domnul Weasley, cutremurându-se. Teroarea pe care o inspira… Nici nu-ţi poţi imagina, erai prea mic… Închipuie-ţi cum ar fi să vii acasă, să găseşti Semnul Întunecat plutind deasupra casei tale şi să ştii exact ce vei descoperi înăuntru… Era spaima fiecărui vrăjitor… o teroare cumplită…

Pentru câteva momente, se lăsă o tăcere de moarte. Apoi Bill, dând la o parte cearşaful pentru a cerceta rana, zise cu ciudă:

— Oricum, cina l-a adus nu ne-a ajutat deloc! I-a speriat pe Devoratorii Morţii, de cum l-au văzut. Apoi au Dispărut cu toţii, înainte de a apuca să ajungem destul de aproape şi să-i demascam. Totuşi, i-am prins pe membrii familiei Roberts, înainte să atingă pământul. Chiar acum li se fac vrăji de modificare a memoriei.

— Devoratorii Morţii? zise Harry. Ce sunt Devoratorii Morţii?

— Aşa s-au botezat adepţii Ştii-Tu-Cui, zise Bill. Ăştia au fost, probabil, cei câţiva care au reuşit să scape de Azkaban!

— Nu avem cum să dovedim că ei erau, Bill, zise domnul Weasley. Deşi, mai mult ca sigur că ei erau, adăugă el deznădăjduit.

— Da, pun pariu că ei erau! zise Ron, deodată. Tată, ne-am întâlnit cu Draco Reacredinţă în pădure şi aproape că ne-a spus că tatăl lui era unul dintre smintiţii ăia mascaţi! Şi ştim cu toţii că familia Reacredinţă a fost întotdeauna alături de Ştii-Tu-Cine!

— Dar ce aveau de gând adepţii lui Cap-de-Mort, începu Harry.

Toţi tresăriră la auzul numelui. Asemenea majorităţii vrăjitorilor din lumea întreagă, şi membrii familiei Weasley evitau întotdeauna să pronunţe numele Lordului Întunericului.

— Vă rog să mă scuzaţi, zise Harry repede. Ce aveau de gând adepţii Ştim-Noi-Cui? De ce i-au făcut pe Încuiaţii aceia să plutească? Care era scopul?

— Scopul? zise domnul Weasley, râzând cu amărăciune. Harry, asta înţeleg ei prin distracţie. Jumătate din crimele de pe vremea când Ştii-Tu-Cine avea puteri nelimitate erau făcute pentru distracţia lui şi a adepţilor lui. Presupun că s-au îmbătat puţin astă-seară şi nu au rezistat tentaţiei de a ne arăta că încă există. Pentru ei a fost o întâlnire plăcută, termină el dezgustat.

— Dar dacă erau Devoratorii Morţii, de ce au Dispărut când au văzut Semnul Întunecat? zise Ron. Ar fi trebuit să se bucure să-l revadă, nu?

— Foloseşte-ţi creierul, Ron, zise Bill. Dacă într-adevăr erau Devoratorii Morţii, înseamnă că s-au străduit din greu să nu ajungă la Azkaban după ce Ştii-Tu-Cine şi-a pierdut de tot puterile şi au început să spună tot felul de minciuni, cum că ar fi fost forţaţi de el să omoare şi să tortureze oameni. Pariez că ei ar fi şi mai speriaţi decât noi dacă l-ar vedea iar printre ei. Când şi-a pierdut puterile, au negat că au avut vreodată legături cu el şi şi-au reluat vieţile de zi cu zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Nu cred că ar fi prea mulţumit de ei, nu, tu ce zici?

— Deci… oricine ar fi conjurat Semnul Întunecat, zise Hermione încet, a făcut-o ca să îi sprijine pe Devoratorii Morţii sau să-i sperie?

— Acelaşi lucru ne întrebăm şi noi, Hermione, zise domnul Weasley. Dar un lucru e sigur: numai Devoratorii Morţii ştiau cum să facă semnul să apară pe cer. Nu m-aş mira dacă cel care l-a adus a fost Devorator al Morţii pe vremuri, chiar dacă nu mai este acum… Ştiţi ceva, este foarte târziu şi, dacă o să audă mama voastră ce s-a întâmplat, o să fie teribil de îngrijorată. Hai să dormim câteva ore şi apoi încercăm să găsim cât mai repede un Portal.