J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Oricum, nu am pierdut-o aici, zise Harry, arătând cu degetul către copacii de sub craniu. Mi-am dat seama că lipseşte imediat după ce am intrat în pădure.

— Deci, zise domnul Diggory, ochii devenindu-i iarăşi neînduplecaţi când se uită la Winky, care aştepta distrusă la picioarele lui, ai găsit bagheta, spiriduşule? Ai ridicat-o şi te-ai gândit să te distrezi puţin cu ea, nu?

— Eu nu făcut magie cu ea, domnule! chiţăi Winky, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe nasul turtit şi borcănat. Eu doar… eu doar… eu doar ridicat ea, domnule! Eu nu adus Semnul Întunecat, domnule! Eu nu ştiut cum!

— Nu putea să fie ea! zise Hermione.

Părea foarte emoţionată, adresându-se atâtor vrăjitori ai Ministerului, şi totuşi, vorbea cu multă hotărâre.

Winky are o voce ascuţită, iar vocea pe care am auzit-o noi spunând incantaţia era mult mai gravă!

Se uită la Harry şi Ron, cerându-le ajutorul.

— Nu era vocea lui Winky, nu-i aşa?

— Nu, zise Harry, clătinând din cap. Sigur nu era o voce de spiriduş!

— Da, era o voce umană, întări şi Ron.

— Ei bine, vom vedea în curând, mormăi domnul Diggory, nepărând prea convins. Există un mod foarte simplu de a descoperi ultima vrajă făcută cu o baghetă, spiriduşule, ştiai?

Winky tremură şi dădu din cap speriată, cu urechile fluturându-i, în timp ce domnul Diggory îşi ridica propria baghetă şi o punea pe vârful baghetei lui Harry.

— Prior Incantato! răcni domnul Diggory.

Harry o văzu pe Hermione tresărind îngrozită, când un craniu imens, cu o limbă de şarpe, ieşi din locul unde se întâlniseră cele două baghete. Era însă doar conturul craniului de deasupra, o umbră făcută parcă dintr-un fum gri, foarte dens. Era fantoma vrăjii anterioare.

— Deletrius! strigă domnul Diggory, iar craniul gri dispăru într-un nor de fum.

— Iată, deci, zise domnul Diggory pe un ton triumfător, fixând-o cu privirile pe Winky, care încă tremura necontrolat.

— Nu făcut eu! chiţăi ea, cu ochii rotindu-i-se în cap de groază. Nu eu, nu eu, eu nu ştiut cum! Eu spiriduş bun, eu nu folosit baghete, eu nu ştiut!

— Ai fost prinsă asupra faptului, spiriduş nesocotit! răcni domnul Diggory. Ai fost prinsă cu bagheta vinovată în mână!

— Amos, zise domnul Weasley tare, gândeşte-te… Puţini vrăjitori ştiu să facă această vrajă… De unde ar fi putut să o înveţe?

— Poate că Amos sugerează, zise domnul Crouch, accentuând fiecare silabă cu o furie oarbă, că obişnuiesc să-mi învăţ servitorii cum să aducă Semnul Întunecat, da?

Urmă o linişte foarte stânjenitoare.

Amos Diggory păru îngrozit.

— Domnule Crouch, eu… nu… Vă asigur că nu…

— Ai acuzat două persoane din această poiană, care sunt în afară de orice bănuială, că ar fi adus acel Semn! răcni domnul Crouch. Pe Harry Potter şi pe mine însumi! Presupun că ştii povestea băiatului, nu-i aşa, Amos?

— Desigur… Toată lumea o ştie, murmură domnul Diggory, părând a se simţi foarte stânjenit.

— Şi presupun că îţi aminteşti de nenumăratele fapte din decursul îndelungatei mele cariere care demonstrau că dispreţuiesc şi detest Magia Neagră şi pe cei care o practică? strigă domnul Crouch, cu ochii ieşindu-i iar din orbite.

— Domnule Crouch, eu… Eu nu am sugerat niciodată că aţi avea vreo legătură! murmură Amos Diggory, care se înroşise sub barba castanie.

— Dacă îmi acuzi spiriduşul, mă acuzi pe mine, de fapt, Diggory! strigă domnul Crouch. De la cine altcineva ar fi putut să înveţe cum să conjure Semnul?

— Păi… de… de oriunde…

— Exact, Amos, zise domnul Weasley. Ar fi putut să o înveţe cineva… Winky? i se adresă el binevoitor spiriduşului, dar aceasta tresări de parcă şi domnul Weasley ar fi ţipat la ea. Unde ai găsit bagheta lui Harry?

Winky răsucea marginea prosopului atât de tare, încât acesta se deşira în mâna ei.

— Eu… Eu găsit… Eu găsit acolo, domnule… şopti ea, acolo… în copaci, domnule…

— Vezi, Amos? zise domnul Weasley. Oricine a adus semnul ar fi putut să Dispară imediat după ce l-a făcut, lăsând în urmă bagheta lui Harry. Şi trebuie să recunoaştem că a fost o mişcare foarte inteligentă, că nu a folosit propria baghetă, care ar fi putut să-l trădeze. Iar Winky a avut ghinionul să găsească bagheta puţin mai târziu şi să o ia.

— Dar atunci înseamnă că a fost foarte aproape de vinovat! zise domnul Diggory nerăbdător. Spiriduşule, ai văzut pe cineva?

Winky începu să tremure mai rău ca niciodată. Ochii ei mari se mutau de la domnul Diggory la domnul Bagman şi apoi la domnul Crouch.

Pe urmă înghiţi în sec şi zise:

— Eu nu văzut pe nimeni, domnule… Pe nimeni…

— Amos, zise domnul Crouch sec, sunt pe deplin conştient că în mod normal ar trebui să o duci pe Winky în departamentul tău ca să o interoghezi. Însă, te rog, dă-mi voie să mă ocup eu de ea.

Domnul Diggory părea să nu pună mare preţ pe această sugestie, asta îi era clar lui Harry, dar domnul Crouch era un membru atât de important al Ministerului, încât nu îndrăznea să-l refuze.

— Puteţi fi sigur că va fi pedepsită, adăugă domnul Crouch rece.

— Stă-Stă-Stăpâne, chiţăi Winky pierită, uitându-se la domnul Crouch, cu ochii scăldaţi în lacrimi, vă implor…

Domnul Crouch se uită crunt la ea, chipul ascuţindu-i-se şi fiecare trăsătură înăsprindu-i-se. În privirea sa nu se ghicea nici urmă de milă.

— În această seară, Winky s-a comportat într-o manieră pe care n-aş fi crezut-o posibilă, zise el încet. I-am spus să rămână în cort. I-am spus să rămână acolo până când voi rezolva eu totul. Şi descopăr acum că nu m-a ascultat. Asta înseamnă haine!

— Nu! chiţăi Winky, ploconindu-se la picioarele domnului Crouch. Nu, stăpâne! Nu haine, nu haine!

Harry ştia că singurul mod de a elibera un spiriduş de casă era să-i dai haine normale. Era groaznic să o vadă pe Winky cu mâinile încleştate pe prosop, în timp ce lacrimile i se scurgeau pe pantofii domnului Crouch.

— Dar aţi văzut ce îngrozită era! răbufni Hermione furioasă, privindu-l pe domnul Crouch. Spiriduşului dumneavoastră îi este frică de înălţimi, iar vrăjitorii aceia mascaţi făceau oamenii să plutească! Nu puteţi să o condamnaţi că a vrut să dispară cât mai repede din calea lor!

Domnul Crouch făcu un pas înapoi, eliberându-se din încleştarea lui Winky, pe care o privea de parcă ar fi fost ceva murdar şi scârbos, care îi murdărea pantofii mult prea bine lustruiţi.

— Nu am nevoie de un spiriduş de casă care nu mă ascultă, zise el rece, uitându-se la Hermione. Nu am nevoie de un servitor care nu îşi onorează stăpânul şi nu are grijă de reputaţia lui.

Winky plângea atât de tare, încât plânsetele ei răsunau în toată poieniţa.

Urmă o tăcere extrem de neplăcută, căreia i se puse capăt când domnul Weasley spuse încet:

— Atunci, cred că o să duc copiii înapoi la cort, dacă e toată lumea de acord… Amos, cred că bagheta aceea nu mai are ce să-ţi spună… Te rog, dacă se poate, dă-i-o înapoi lui Harry…

Domnul Diggory îi dădu bagheta lui Harry, iar acesta o băgă în buzunar.

— Haideţi, voi trei, spuse domnul Weasley încet.

Dar Hermione nu părea să vrea să plece. Privirile îi erau fixate în continuare pe spiriduşul care plângea în hohote.

— Hermione! zise domnul Weasley apăsat.

Fata se întoarse şi se luă pe urmele lui Harry şi ale lui Ron, ieşind din poieniţă şi strecurându-se printre copaci.