J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Haideţi, zise Fred, apucând-o pe Ginny de-un braţ şi trăgând-o către pădure.

Harry, Ron, Hermione şi George îi urmară. Când ajunseră la marginea pădurii, priviră în urma lor. Grupul de vrăjitori de sub familia Roberts se mărise şi mai mult. Văzură cum vrăjitorii Ministerului Magiei încercau să ajungă la vrăjitorii cu glugi din centru, însă înaintau foarte încet. Era ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu determine vreo vrajă care să facă familia Roberts să se prăbuşească la pământ.

Lanternele colorate care luminaseră cărarea către stadion fuseseră stinse. Se vedeau siluete întunecate printre copaci. Copiii plângeau. Din toate părţile se auzeau strigăte speriate şi glasuri temătoare în aerul rece al nopţii. Harry simţi cum era împins încolo şi încoace de oameni ale căror feţe nu le putea vedea. Apoi îl auzi pe Ron ţipând de durere.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione speriată, oprindu-se atât de brusc, încât Harry se împiedică de ea. Ron, unde eşti? Oh, ce tâmpenie… Lumos!

Îşi ilumină bagheta şi o îndreptă către cărare. Ron era întins pe jos.

— M-am împiedicat de o rădăcină de copac, răspunse el supărat, ridicându-se cu greu.

— Păi, cu asemenea picioare, nici nu e de mirare, zise o voce tărăgănată din spatele lor.

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră supăraţi. Draco Reacredinţă stătea singur în apropiere, sprijinindu-se de un copac şi părând foarte relaxat. Cu braţele încrucişate, privea scena din tabără printre copaci.

Ron îi spuse lui Reacredinţă să se ducă undeva (pe un tărâm unde se zice că mori de cald!), loc pe care Harry ştia prea bine că Ron nu ar fi îndrăznit să îl pomenească de faţă cu doamna Weasley.

— Ai grijă ce spui, Weasley, zise Reacredinţă, ochii lui spălăciţi aruncând scântei. Nu ar fi mai bine să fugiţi? Doar nu ai vrea să o vadă cineva, nu?

Şi făcu un semn cu capul către Hermione. În acelaşi moment, un bubuit ca explozia unei bombe se auzi dinspre campus şi o lumină verde scălda pentru o clipă copacii din jurul lor.

— Ce vrei să spui? zise Hermione sfidătoare.

— Granger, ei caută Încuiaţi, răspunse Reacredinţă. Ce, ai de gând să-ţi arăţi şi tu chiloţeii prin aer? Pentru că, dacă aşa este, mai aşteaptă puţin… Mai au un pic şi vin aici! Ce ne-am mai distra cu toţii!

— Hermione este vrăjitoare, nu Încuiată! se răsti Harry.

— Cum vrei tu, Potter, zise Draco Reacredinţă, cu rânjetul lui malefic. Dacă tu crezi că nu pot descoperi un Sânge-mâl, rămâneţi pe loc…

— Taci din gură! strigă Ron.

Toţi cei de faţă ştiau că „Sânge-mâl” era un cuvânt extrem de jignitor pentru o vrăjitoare sau pentru un vrăjitor cu părinţi Încuiaţi.

— Lasă, Ron, zise Hermione repede, prinzându-l pe Ron de braţ pentru a-l opri, când acesta făcu un pas către Reacredinţă.

Apoi se auzi o bufnitură din partea cealaltă a pădurii, mai puternică decât tot ce auziseră până atunci. Mai mulţi din apropiere ţipară speriaţi.

Draco chicoti încet.

— Ce sperioşi sunt, nu? spuse el tărăgănat. Presupun că „tăticu’“ v-a spus să vă ascunderi? Ce vrea? Să-i salveze pe Încuiaţi?

— Unde sunt părinţii tăi? îl întrebă Harry, enervându-se. Sunt acolo, printre ăia cu măşti, nu?

— Draco îl privi pe Harry, continuând să zâmbească. Păi… chiar dacă ar fi aşa, nu ţi-aş spune, nu-i aşa, Potter?

— Oh, haideţi, zise Hermione, aruncându-i o privire dezgustată lui Draco, haideţi să mergem să-i găsim pe ceilalţi…

— Ţine-ţi capul ăla stufos la cutie, Granger, zise Reacredinţă cu răutate.

— Haideţi, repetă Hermione şi îi împinse pe Harry şi pe Ron pe cărare.

— Pot să pun pariu pe orice că tatăl lui e unul dintre ăia mascaţi! zise Ron cu convingere.

— Păi, cu puţin noroc, o să-l prindă Ministerul! zise Hermione, la fel de supărată. Ah, nu-mi vine să cred, unde s-au dus?

Fred, George şi Ginny nu erau nicăieri, deşi cărarea era plină de o grămadă de lume, cu toţii uitându-se speriaţi în spate, către îmbulzeala şi zarva din campus.

Un grup de adolescenţi în pijamale discutau aprins, puţin mai jos de ei, pe cărare. Când îi văzură pe Harry, pe Ron şi pe Hermione, o fată cu păr bogat şi ondulat se întoarse şi spuse repede:

— Ou est Madame Maxime? Am pierrrdut-o…

— Eh… Poftim? făcu Ron.

— Oh…

Fata care vorbise se întoarse cu spatele către el şi, când se depărtară, o auziră spunând „’Ogwarts!”

— Beauxbatons, şopti Hermione.

— Poftim? zise Harry.

— Trebuie să fie de la Beauxbatons, zise Hermione. Ce, nu ştiţi? Academia de Magie Beauxbatons… Am citit despre ea în „O evaluare a educaţiei magice în Europa”.

— A… da… sigur, zise Harry.

— Fred şi George nu ar fi putut să se depărteze foarte tare, zise Ron, scoţându-şi bagheta, aprinzând-o, ca şi Hermione, şi cercetând cărarea.

Harry îşi căută propria baghetă în buzunarele hainei, dar nu era acolo. Singurul lucru pe care îl găsi fu Omniocularul.

— Ah, nu, nu pot să cred… Mi-am pierdut bagheta!

— Glumeşti?

Ron şi Hermione îşi ridicară baghetele destul de sus pentru a proiecta razele de lumină pe o rază cât mai mare pe pământ. Harry privi în jur, însă bagheta lui nu era nicăieri!

— Poate că a rămas în cort, zise Ron.

— Poate ţi-a căzut din buzunar când fugeai, sugeră Hermione speriată.

— Da, zise Harry, poate…

De obicei, îşi lua bagheta cu el tot timpul în lumea vrăjitorilor şi acum, trezindu-se fără ea în mijlocul unei asemenea situaţii, se simţea foarte vulnerabil.

Un fâsâit îi făcu pe toţi să tresară. Winky, spiriduşul de casă, se lupta să iasă din nişte tufişuri. Se mişca foarte ciudat, cu multă dificultate, de parcă cineva invizibil încerca să o tragă înapoi…

— Sunt vrăjitori răi în jur! chiţăi ea şi se aplecă în faţă, chinuindu-se să iasă dintre ierburi, ca să fugă mai departe. Oameni sus-sus în aer! Winky dă la o parte!

Şi dispăru printre copacii de pe partea cealaltă a cărării, gemând şi chiţăind, luptându-se cu forţa care o trăgea înapoi.

— Ce-a păţit? zise Ron, privind curios după Winky. De ce nu poate fugi ca lumea?

— Cred că nu a cerut voie să se ascundă, zise Harry.

Se gândea la Dobby: de fiecare dată când încercase să facă ceva ce nu le-ar fi plăcut membrilor familiei Reacredinţă, fusese nevoit să înceapă să se autopedepsească.

— Ştiţi, spiriduşii de casă duc o viaţă foarte grea! zise Hermione indignată. Sclavie, asta este! Domnul Crouch a făcut-o să se urce până în vârful stadionului, deşi avea groază de înălţimi, şi a vrăjit-o să nu poată să fugă când încep să se dărâme corturile! De ce nu face nimeni nimic?

— Păi, spiriduşii sunt fericiţi, nu? zise Ron. Ai auzit-o pe Winky la meci: „Spiriduşii de casă nu avut voie distreze”… Asta îi place, să fie la cheremul cuiva!

— Oamenii ca tine, Ron, începu Hermione cu înflăcărare, care inventează sisteme nedrepte şi odioase doar pentru că sunt prea leneşi ca să…

O altă pocnitură puternică răsună la marginea pădurii.

— Haideţi să mai mergem, da? zise Ron, şi Harry îl văzu cum o priveşte îngrijorat pe Hermione.

Poate că Draco avea dreptate… Poate că Hermione era în mai mare pericol decât ei. Porniră iar, în timp ce Harry continua să se caute prin buzunare, deşi ştia că bagheta nu era acolo.