J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Cei şapte jucători bulgari învinşi începură să urce scările către Loja Superioară. Mulţimea de jos aplaudă în semn de apreciere. Harry văzu mii şi mii de Omnioculari aţintiţi asupra lor.

Unul câte unul, bulgarii se aliniară în lojă, iar Bagman strigă numele fiecăruia în timp ce aceştia dădeau mâna cu ministrul lor şi apoi cu Fudge. Krum, care era ultimul, părea complet distrus. Numai ochii negri îi străluceau pe chipul plin de sânge. Încă ţinea în mână hoţoaica. Harry observă că mişcările lui erau mult mai dezordonate pe sol decât în aer. Avea un mers de raţă, abia perceptibil însă, şi umerii aduşi în faţă. Dar când fu anunţat numele lui Krum, întreg stadionul vui, explodând în urale asurzitoare.

Apoi veni rândul echipei Irlandei. Aidan Lynch era ajutat de Moran şi Connolly. Cea de-a doua lovitură părea să-l fi ameţit, iar ochii săi aveau o privire pierdută. Însă zâmbi fericit când Troy şi Quigley ridicară Cupa în aer, iar mulţimea vui de fericire. Mâinile lui Harry amorţiseră de atâtea aplauze.

Până la urmă, când echipa Irlandei plecă din lojă pentru a mai face un tur de onoare pe mături (Aidan Lynch pe mătura lui Connolly, ţinându-se strâns de talia acestuia şi încă zâmbind absent), Bagman îşi îndreptă bagheta către gât şi spuse „Silentium!”, iar vocea îi reveni la normal.

— O să se vorbească ani de zile despre meciul ăsta, zise el răguşit, o răsturnare de situaţie foarte neaşteptată… Păcat că nu a durat mai mult… A, da… da, vă sunt dator… Cât?

Asta pentru că Fred şi George se ridicaseră şi stăteau în faţa lui Ludo Bagman, cu zâmbete largi pe chipuri şi cu mâinile întinse!

— Nu îi spuneţi mamei voastre că aţi pariat, îi imploră domnul Weasley pe Fred şi pe George, în timp ce coborau cu toţii scările cu covoare roşii.

— Nu-ţi face griji, tată, zise Fred vesel, avem planuri mari cu banii ăştia, nu vrem să-i vedem confiscaţi!

Domnul Weasley dădu impresia pentru câteva clipe că avea de gând să întrebe care erau acele planuri, dar, după ce se gândi mai bine, i se păru mai indicat să nu ştie…

Curând se pierdură în mulţimea care părăsea stadionul şi se îndrepta către campus. În aerul rece al nopţii, îi ajunseră din urmă cântece răguşite, în timp ce se întorceau pe cărarea luminată, însoţiţi de spiriduşii care tot zburau pe deasupra lor, râzând şi legănându-şi lanternele. Când ajunseră în sfârşit la corturi, nimănui nu-i stătea gândul la dormit şi, având în vedere tot zgomotul din jurul lor, domnul Weasley hotărî că o cană de ciocolată fierbinte înainte de culcare nu avea cum să le strice. În curând, discutau entuziasmaţi meciul, adeseori în contradictoriu, iar domnul Weasley se lăsă atras cu Charlie într-o discuţie despre faulturi. Numai când Ginny adormi cu capul pe masă şi vărsă ciocolata pe tot covorul, domnul Weasley potoli discuţiile şi insistă ca toată lumea să se ducă la culcare. Hermione şi Ginny se duseră în cortul lor, iar Harry şi restul familiei Weasley îşi puseră pijamalele şi se duseră fiecare în patul lui. Din partea cealaltă a taberei, încă se auzeau cântece şi ecoul unui zgomot ciudat.

— Oh, mă bucur că nu sunt de serviciu, bombăni domnul Weasley, gata să adoarmă, nu mi-ar plăcea să mă duc acum să le spun irlandezilor că trebuie să se oprească din sărbătorirea victoriei…

Harry, care era într-un pat aflat, deasupra lui Ron, stătea cu ochii ţintă la acoperişul de pânză al cortului, privind lumina de la lanterna unui spiriduş care trecea întâmplător pe acolo, rememorând mişcările spectaculoase ale lui Krum. Abia aştepta să se urce iar pe „Fulger” şi să încerce „Fenta Wronski”… Nu ştia cum şi de ce, dar Oliver Baston nu reuşise niciodată să explice prin diagramele sale cum ar fi trebuit să fie această manevră… Harry se văzu într-o robă care avea numele său pe spate şi îşi imagină cum era să auzi o sută de mii de voci care te aclamau, în timp ce vocea lui Ludo Bagman răsună prin tot stadionul: „Vi-l prezint pe… Harry Potter!”

Harry nu îşi dădu seama dacă adormise sau nu — speranţele sale de a zbura precum Krum puteau rămâne doar simple visuri — dar îşi aminti numai că domnul Weasley începu să ţipe deodată:

— Sculaţi-vă! Ron! Harry… Haideţi, sculaţi-vă, urgent! Harry se ridică repede şi dădu cu capul de pânză.

— Ce s-a întâmplat? mormăi el.

Avea senzaţia că se întâmplase ceva rău. Zgomotele din tabără se schimbaseră. Cântecele se opriseră. Se auzeau strigăte şi oameni care fugeau.

Se dădu jos din pat şi întinse mâna după haine, dar domnul Weasley, care îşi pusese blugii peste pantalonii de pijama, spuse:

— Nu e timp, Harry! Ia-ţi o haină şi ieşi! Repede! Harry făcu precum i se spusese şi ieşi repede din cort, cu Ron după el.

La lumina câtorva focuri care încă ardeau, văzu oameni care fugeau în pădure, speriaţi de ceva care traversa câmpul şi venea spre ei, ceva care emitea fascicule de lumină ciudate şi zgomote ca de mitralieră. Cuvinte batjocoritoare, explozii de râs şi ţipete înfundate se apropiau de ei. Apoi ţâşni o lumină verde intensă, care se revărsă pe tot câmpul.

Câţiva vrăjitori în grup compact mergeau cu baghetele ridicate, arătând către ceva, pe cer. Harry încercă să vadă cine erau… Nu păreau să aibă chipuri… Apoi îşi dădu seama că aveau glugi şi măşti pe feţe. Mult deasupra lor, plutind în văzduh, patru siluete erau contorsionate în forme îngrozitoare, de parcă vrăjitorii mascaţi erau păpuşari, iar cele patru contururi de deasupra lor erau nişte marionete pe care le acţionau cu nişte fire ce ieşeau din baghetele ridicate în aer. Două dintre siluete erau foarte mici.

Mai mulţi vrăjitori se alăturau grupului, râzând şi arătând către trupurile plutitoare. Corturile fură dărâmate când grupul vrăjitorilor se mări. O dată sau de două ori, Harry văzu cum unul dintre cei care mărşăluiau dădu la o parte din calea lui cu bagheta câte un cort. Mai multe corturi luară foc. Strigătele erau din ce în ce mai puternice.

Siluetele plutitoare fură deodată luminate, când trecură pe lângă un cort în flăcări, şi Harry îl recunoscu pe unul dintre ei. Era domnul Roberts, paznicul taberei. Ceilalţi trei păreau a fi soţia şi copiii săi. Unul dintre cei de jos o întoarse pe doamna Roberts cu capul în jos, cu bagheta. Cămaşa de noapte îi căzu peste cap, dezvelind nişte chiloţi imenşi. Biata femeie încercă să se acopere, în timp ce mulţimea de sub ea începuse să fluiere şi să o batjocorească.

— Groaznic, şopti Ron, privind cum cel mai mic copil al familiei Roberts se învârtea ca un titirez, la treizeci de metri deasupra lor, cu capul atârnându-i fără vlagă când pe o parte, când pe alta. E absolut îngrozitor!

Hermione şi Ginny se apropiară în grabă de ei, punându-şi hainele peste cămăşile de noapte, cu domnul Weasley chiar în urma lor. În acelaşi moment, Bill, Charlie şi Percy ieşiră din cortul băieţilor, îmbrăcaţi, cu mânecile suflecate şi cu baghetele scoase.

— O să mergem în ajutorul celor de la Minister! strigă domnul Weasley peste toată hărmălaia. Voi intraţi în pădure şi rămâneţi împreună. Vin să vă iau după ce se termină totul!

Bill, Charlie şi Percy se duceau deja către grupul care venea în marş. Domnul Weasley porni imediat după ei. Vrăjitorii Ministerului veneau din toate direcţiile către sursa necazurilor. Mulţimea de dedesubtul familiei Roberts era din ce în ce mai aproape.