J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Fudge, care nu auzise nimic, continuă:

— Lucius tocmai a făcut o donaţie foarte generoasă spitalului Sf. Mungo pentru boli şi răni datorate magiei, Arthur. Se află în loja asta, ca invitatul meu.

— Ce… Ce drăguţ, zise domnul Weasley cu un zâmbet forţat. Ochii domnului Reacredinţă se opriseră asupra Hermionei, care se făcuse cam rozalie, însă îi întorsese privirea cu hotărâre. Harry ştia exact ce îl nemulţumea pe domnul Reacredinţă. Familia sa se mândrea cu faptul că avea sânge curat. Cu alte cuvinte, îi considera inferiori pe toţi cei cu rude Încuiate, deci şi pe Hermione. Totuşi, sub ochii Ministrului Magiei, domnul Reacredinţă nu îndrăzni să spună nimic. Dădu din cap dispreţuitor către domnul Weasley şi continuă să avanseze către locurile sale. Draco le aruncă o privire arogantă colegilor lui şi apoi se aşeză între mama şi tatăl său.

— Nemernicii, murmură Ron, în timp ce el, Harry şi Hermione îşi întorceau privirile către teren.

În următorul moment, Ludo Bagman intră ca o furtună în lojă.

— E toată lumea pregătită? spuse el, cu chipul radiindu-i de emoţie. Domnule Ministru, sunteţi gata?

— Poţi să începi când vrei, Ludo, zise Fudge mulţumit.

Ludo îşi scoase bagheta, o îndreptă către propriul gât şi zise „Sonorus!”, după care vorbi, acoperind zgomotul care se ridica din stadionul acum plin până la refuz. Vocea sa se auzi în fiecare colţişor:

— Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit! Bun venit la finala celei de-a patru sute douăzeci şi doua Cupe Mondiale la vâjthaţ!

Spectatorii aclamară şi aplaudară. Mii de steaguri fluturară, adăugând şi imnurile lor hărmălaiei generale. De pe tabela de marcaj enormă de vizavi dispăru şi ultima reclamă (Jeleuri cu toate aromele, de la Bertie Botts: un Risc cu fiecare înghiţitură!) şi acum pe ea scria: BULGARIA: ZERO, IRLANDA: ZERO.

— Şi acum, intrând direct în subiect, daţi-mi voie să vă prezint… Mascotele echipei Bulgariei!

Partea dreaptă a tribunelor, care părea un zid roşu aprins, explodă în urale.

— Sunt curios ce au adus, zise domnul Weasley, aplecându-se în faţă. Aaah!

Îşi scoase repede ochelarii şi îi şterse de robă.

— Iele!

— Ce sunt ielele?

Dar o sută de iele invadaseră terenul, iar Harry află răspunsul. Ielele erau nişte femei — cele mai frumoase femei pe care le văzuse Harry vreodată — doar că nu erau — n-aveau cum să fie — umane. Acest lucru îl nelinişti momentan pe Harry, în timp ce încerca să-şi dea seama ce erau de fapt, ce le făcea pielea să strălucească asemenea lunii sau ce le făcea părul blond-auriu să fluture în lipsa oricărei adieri de vânt… Începu muzica însă, iar Harry nu îşi mai făcu griji că nu erau umane… De fapt, îi dispăru orice fel de grijă…

Ielele începuseră să danseze, iar mintea lui Harry se golise complet şi intrase într-o stare de beatitudine. Tot ceea ce conta era să le privească în continuare ielele, pentru că, dacă s-ar fi oprit din dans, i se părea că urma să se întâmple lucruri groaznice…

Şi în timp ce ielele dansau din ce în ce mai repede, în mintea confuză a lui Harry începură să se înfiripe nişte gânduri ciudate, neclare. Vroia să facă ceva foarte deosebit, chiar în acel moment. Să sară din lojă pe teren i se părea o idee foarte bună… Dar era, oare, chiar aşa de bună?

— Harry, ce faci? se auzi vocea Hermionei de undeva de departe.

Muzica se opri. Harry clipi. Era în picioare şi unul dintre picioare îi ajunsese pe marginea lojei. Lângă el, Ron era înlemnit, având o expresie de parcă tocmai urma să sară de pe o trambulină.

Ţipete supărate răzbăteau de pe stadion. Mulţimea nu vroia ca ielele să plece. Harry era de aceeaşi părere. El ţinea cu Bulgaria, desigur, şi era puţin intrigat că avea o broşă cu un trifoi mare pe piept. În acest timp, Ron smulgea distrat trifoiul de pe pălăria lui. Domnul Weasley, zâmbind domol, se aplecă spre Ron şi îi luă pălăria din mâini.

— O să o vrei mai târziu, îi zise el, când o să vină rândul Irlandei…

— Cum? zise Ron, uitându-se cu gura căscată la ielele care se aliniaseră acum la marginea terenului.

Hermione scoase un ţâţâit dezaprobator. Se ridică şi îl trase pe Harry înapoi pe locul lui.

— Zău aşa! făcu ea.

— Şi acum, răcni vocea lui Ludo Bagman, vă rog frumos să vă ridicaţi baghetele pentru… Mascotele echipei naţionale a Irlandei!

În clipa următoare, ceea ce părea să fie o cometă mare, verde-aurie, intră în viteză pe stadion. Dădu un ocol stadionului şi apoi se despărţi în două comete mai mici, fiecare dintre ele gonind către una dintre porţi. Deodată se întinse un curcubeu peste teren, unind cele două sfere de lumină. Mulţimea striga „Aaaaaah!” şi „Aaaaaaaa!”, de parcă ar fi fost la un spectacol de focuri de artificii. Curcubeul se risipi apoi şi sferele de lumină se reuniră şi formară un trifoi tremurător, care se ridică spre cer şi începu să plutească deasupra tribunelor. Era ca şi când din el ar fi căzut o ploaie aurie…

— Excelent! strigă Ron, în timp ce trifoiul zbura peste ei, iar din el căzură monede de aur masiv peste capetele şi pe scaunele lor.

Încercând să privească mai atent trifoiul, Harry îşi dădu seama că era format din mii de omuleţi bărboşi, cu veste roşii, fiecare dintre ei având o lampă minusculă, aurie sau verde.

— Spiriduşi! zise domnul Weasley, peste aplauzele tumultuoase ale mulţimii.

Cei mai mulţi încă încercau să adune monedele care mai rămăseseră pe sub scaune.

— Uite, strigă Ron vesel, făcându-l pe Harry să accepte un pumn de monede de aur. Pentru Omniocular! Acum trebuie să-mi iei cadou de Crăciun, ha!

Trifoiul enorm se dizolvă, spiriduşii aterizară pe teren, vizavi de iele, şi se aşezară picior peste picior pentru a privi meciul.

— Şi acum, doamnelor şi domnilor, vă rog să întâmpinaţi călduros… Echipa naţională de vâjthaţ a Bulgariei! Vă prezint jucătorii pe rând… Dimitrov!

O siluetă în robă roşie, pe mătură, mişcându-se atât de repede încât abia putea fi văzută, ţâşni pe teren, pe o intrare de undeva, de jos, în aplauzele furtunoase ale suporterilor Bulgariei.

— Ivanova!

Şi apăru o jucătoare în roşu.

— Zograf! Levski! Vulkanov! Volkov! Şiiiiiiiii… Krum!

— El e, el e! strigă Ron, urmărindu-l pe Krum cu Omniocularul său.

Harry îşi potrivi şi el repede Omniocularul.

Viktor Krum era slab, brunet şi palid, cu un nas mare şi coroiat, iar sprâncenele îi erau negre şi dese. Semăna cu o pasăre de pradă supradimensionată. Era greu de crezut că avea doar optsprezece ani.

— Şi acum, vă rog să aplaudaţi… Echipa naţională de vâjthaţ a Irlandei! strigă Bagman. Vi-i prezint pe… Connolly! Ryan! Troy! Mullet! Moran! Quigley! Şiiiiiiiii… Lynch!

Şapte siluete verzi, neclare, apărură într-o clipă pe teren. Harry învârti o manetă mică de pe Omniocularul său şi încetini mişcarea jucătorilor până când citi marca măturilor lor („Fulger” scria pe toate!) şi pentru a vedea numele jucătorilor, brodate cu fir de argint pe spatele robelor.

— Şi iată, tocmai din Egipt, arbitrul de azi, renumitul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Vâjthaţ… Hassan Mostafa!

Un vrăjitor mic şi slab, complet chel, dar cu o mustaţă care ar fi putut să-l facă gelos pe Unchiul Vernon, cu robă aurie, asortată cu stadionul, îşi făcu Apariţia pe teren. De sub mustaţă se putea observa un fluier de argint, într-o mână ducea o ladă mare de lemn, iar în cealaltă mătura. Harry învârti de manetă pentru a restabili viteza normală, privind cu atenţie cum Mostafa încălecă pe mătură şi deschise lada. Patru mingi ţâşniră în văzduh: balonul cel roşu, cele două baloane-ghiulea de culoare neagră şi (Harry o zări preţ de o secundă, înainte să se facă nevăzută!) minuscula şi înaripata hoţoaică aurie! Cu un fluierat scurt şi ascuţit, Mostafa ţâşni în aer după mingi.