J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Dobby? întrebă Harry, nesigur.

Micuţa creatură ridică privirea şi îşi răsfiră degetele, dezvelind nişte ochi căprui enormi şi un nas exact de forma şi dimensiunile unei roşii mari. Nu era Dobby, însă era negreşit un spiriduş de casă, cum fusese şi Dobby, prietenul lui Harry. Harry îl eliberase pe Dobby de foştii lui stăpâni, familia Reacredinţă.

— Domnul tocmai mi-a spus Dobby? chiţăi spiriduşul curios, printre degete.

Vocea îi era şi mai ascuţită decât a lui Dobby, un chiţăit tineresc, tremurat, iar Harry bănuia — deşi era foarte greu să-ţi dai seama la un spiriduş de casă — că acesta s-ar fi putut să fie fată.

Ron şi Hermione se întoarseră curioşi. Deşi auziseră multe despre Dobby de la Harry, nu îl cunoscuseră niciodată cu adevărat. Chiar şi domnul Weasley se uită interesat.

— Scuze, îi spuse Harry spiriduşului, am crezut că eşti altcineva.

— Dar, domnu’, şi la mine ştiut Dobby! chiţăi spiriduşul.

Îşi acoperea faţa, de parcă l-ar fi orbit lumina, deşi Loja Superioară nu era foarte luminată.

— Numele meu este Winky, domnu’, iar dumneavoastră, domnu’ — ochii căprui se făcură cât nişte farfurioare când se opriră asupra cicatricei lui Harry — iar dumneavoastră trebuie că sunteţi Harry Potter!

— Da, eu sunt, zise Harry.

— Dar Dobby vorbit tot timpul despre dumneavoastră, domnu’! spuse spiriduşul emoţionat, dându-şi foarte puţin mâinile la o parte.

— Ce mai face? întrebă Harry. Cum îi prieşte libertatea?

— Ah, domnu’, zise Winky, clătinând din cap, ah, domnu’, nu vreau să par nepoliticoasă — da, era fată! — domnu’, dar nu ştiu dacă făcut o favoare lu’ Dobby, domnu’, când eliberat…

— De ce? întrebă Harry uluit. Ce-a păţit?

— Libertatea urcat la cap lu’ Dobby, domnu’, zise Winky cu tristeţe. Are gânduri prea mari pentru el, domnu’. Nu poate să găsească altceva de făcut, domnu’…

— De ce nu? zise Harry.

Winky îşi coborî vocea cu o jumătate de octavă şi şopti:

— El vrut plătit pentru munca lui, domnu’…

— Să fie plătit? zise Harry dezorientat. Păi, de ce să nu fie plătit?

Winky păru de-a dreptul şocată numai la gândul acestei grozăvii şi îşi apropie iar degetele, astfel încât faţa îi fu acoperită pe jumătate.

— Spiriduşii de casă nu plătiţi, domnu’! zise ea, chiţăind înfundat. Nu, nu, nu! Eu spus lu’ Dobby. Eu spus, du-te şi găseşte o familie drăguţă şi rămâi cu ei, Dobby. Este în al nouălea cer şi face tot felul de glume şi nebunii, domnu’, nepermis unui spiriduş de casă. Dacă vei mai continua aşa, Dobby, eu spus, o să te trezeşti în faţa „Departamentului pentru controlul creaturilor magice”, ca un spiriduş oarecare.

— Păi, era timpul să se distreze şi el puţin, zise Harry.

— Spiriduşii de casă nu avut voie distreze, Harry Potter, zise Winky cu fermitate, de după mâini. Spiriduşii de casă făcut ce vrut stăpânu’. Mie nu plăcut deloc înălţimile, Harry Potter — aruncă o privire către marginea lojei şi înghiţi în sec — dar stăpânul trimis pe mine în Loja Superioară şi eu venit, domnu’.

— De ce te-a trimis aici, dacă ştie că nu suporţi înălţimile? zise Harry, încruntându-se.

— Stăpânul… Stăpânul vrea să-i păstrez un loc, Harry Potter, el foarte ocupat, zise Winky, făcând un semn cu capul către locul gol de lângă ea. Winky dorit să fie acum în cortul stăpânului, Harry Potter, însă Winky ascultat stăpân, Winky spiriduş de casă bun.

Privi iar speriată către marginea lojei şi îşi acoperi complet ochii de data asta. Harry se întoarse către ceilalţi.

— Deci, aşa arată un spiriduş de casă? murmură Ron. Ciudate animăluţe, nu?

— Dobby era şi mai ciudat, zise Harry cu dragoste şi nostalgie.

Ron îşi scoase Omniocularul şi începu să îl testeze, privind mulţimea de pe partea cealaltă a stadionului.

— Super! spuse el, învârtind de maneta de reluare. Pot să-l fac pe tipul ăla bătrân de acolo să-şi bage degetul în nas iar… şi iar… şi iar…

Între timp, Hermione îşi cerceta cu atenţie programul legat în catifea şi decorat cu ciucuri.

— O paradă a mascotelor echipelor va preceda meciul, citi ea cu voce tare.

— Ah, asta merită văzut, zise domnul Weasley. Echipele naţionale aduc cele mai interesante creaturi din ţările lor natale, ştiţi voi, ca să se dea mari…

Loja lor se umplu încet în jumătatea de oră care urmă. Domnul Weasley dădea tot timpul mâna cu oameni care se vedea că erau vrăjitori foarte importanţi. Percy se ridica atât de des, încât părea de fiecare dată că se aşezase pe un arici. Când sosi Cornelius Fudge, însuşi Ministrul Magiei, Percy se aplecă atât de mult, încât îi căzură ochelarii care se făcură ţăndări. Foarte stânjenit, şi-i repară cu bagheta şi din acel moment rămase pe scaun, aruncându-i priviri geloase lui Harry, pe care Cornelius Fudge îl salutase ca pe un vechi prieten. Se mai întâlniseră, iar Fudge îi strânse mâna părinteşte şi i-i prezentă pe vrăjitorii cu care venise.

— Harry Potter, ştiţi dumneavoastră, îi zise el tare ministrului bulgar, care purta o robă splendidă de catifea neagră, împodobită cu fir de aur, şi nu părea să înţeleagă un cuvânt în engleză. Harry Potter… of, haide, trebuie să ştiţi cine e… băiatul care i-a supravieţuit Ştiţi-Dumneavoastră-Cui… ştiţi cine este, doar el…

Vrăjitorul bulgar zări deodată cicatricea lui Harry şi începu să turuie tare şi cu entuziasm, arătând cu degetul către ea.

— Ştiam eu că o să se prindă până la urmă, îi zise Fudge ostenit lui Harry. Eu nu mă pricep foarte bine la limbile străine, am nevoie de Barty Crouch pentru genul acesta de lucruri. Ah, văd că spiriduşul lui de casă îi păstrează un loc… şi încă unul foarte bun! Pacostele astea de bulgari încearcă să pună mâna pe cele mai bune locuri… Ah, iată-l şi pe Lucius!

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră rapid. Pe al doilea rând, încercând să ajungă la cele trei locuri libere din spatele domnului Weasley, înaintau nimeni alţii decât foştii stăpâni ai lui Dobby: Lucius Reacredinţă, fiul său, Draco, şi o femeie despre care Harry presupuse că era mama lui Draco.

Harry şi Draco Reacredinţă se duşmăneau încă de la prima lor călătorie la Hogwarts. Palid, cu faţa ascuţită şi cu părul blond-deschis, Draco semăna foarte bine cu tatăl său. Şi mama lui era blondă, înaltă şi slabă şi ar fi fost chiar drăguţă, dacă nu ar fi avut pe chip o expresie de parcă i-ar fi mirosit ceva urât.

— Ah, Fudge, zise domnul Reacredinţă, întinzând mâna către Ministrul Magiei, ce mai faci? Nu cred că o cunoşti pe soţia mea, Narcissa? Sau pe fiul nostru, Draco?

— Încântat de cunoştinţă, încântat de cunoştinţă! zise Fudge, zâmbind şi aplecându-se în faţa doamnei Reacredinţă. Şi daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Oblansk sau Obalonsk sau… Ei bine, dânsul este Ministrul Magiei din Bulgaria şi oricum nu înţelege o boabă din ce spun. Să mai vedem… Îl cunoaşteţi pe Arthur Weasley, fără îndoială…

Urmă un moment tensionat. Domnul Weasley şi domnul Reacredinţă se priviră în ochi, iar Harry îşi aminti cu lux de amănunte ultima dată când fuseseră faţă-n faţă. Erau la librăria „Caligrafie şi Pete” şi se bătuseră. Ochii reci şi gri ai domnului Reacredinţă se opriră asupra domnului Weasley şi apoi cercetară tot rândul, de la dreapta la stânga.

— Dumnezeule, Arthur, zise el încet, ce a trebuit să vinzi ca să ai locuri în Loja Superioară? Cu siguranţă casa ta nu ar fi putut să ajungă pentru aşa ceva…