J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— De parcă am fi putut să spunem altceva în mijlocul atâtor irlandezi!

— Oare ce şi-au agăţat bulgarii de corturi? întrebă Hermione.

— Hai să vedem, propuse Harry, arătând către un grup mare de corturi din partea mai ridicată a câmpului, unde steagul bulgar roşu, verde şi alb flutura în vânt.

Corturile nu fuseseră acoperite cu plante, însă fiecare avea acelaşi poster prins pe ele, un poster cu un chip foarte posomorât şi cu sprâncene mari şi negre. Desigur, poza se mişca, însă doar clipea şi se încrunta.

— Krum, zise Ron încet.

— Cum? întrebă Hermione.

— Krum! zise Ron. Viktor Krum, căutătorul bulgar!

— Pare foarte morocănos, zise Hermione, privind puzderia de Krumi din jurul lor, care clipeau şi se încruntau.

— Foarte morocănos? zise Ron, privind către cer. Cui îi pasă cum arată? Este pur şi simplu incredibil! Este şi foarte tânăr, are doar optsprezece ani sau pe-aproape! Este un geniu, stai să vezi diseară…

Deja se formase o coadă mică la robinetul de la marginea câmpului. Harry, Ron şi Hermione se duseră şi ei şi nimeriră chiar în spatele unor oameni care se certau aprins. Unul dintre ei era un vrăjitor foarte bătrân, care purta o cămaşă de noapte lungă şi înflorată. Celălalt era, fără nici o îndoială, un reprezentant al Ministerului Magiei. Ţinea în mână o pereche de pantaloni în dungi şi aproape că plângea de exasperat ce era.

— Puneţi-i odată, Archie, fii băiat bun, nu poţi să mergi îmbrăcat aşa. Încuiatul de la poartă a început să fie suspicios…

— Am cumpărat-o dintr-un magazin de-ale lor, zise cu încăpăţânare vrăjitorul bătrân. Le poartă şi Încuiaţii!

— Încuiatele le poartă, Archie, nu bărbaţii, ei poartă aşa ceva, zise vrăjitorul de la Minister şi flutură pantalonii în dungi.

— Nu mi-i pun, zise bătrânul Archie, foarte indignat. Mie îmi place să mă sufle vântul pe dedesubt din când în când, aşa să ştii!

Hermione se zgudui de chicoteli înfundate, încât trebui să plece de la coadă şi nu se întoarse decât după ce Archie îşi luase apa şi plecase.

Mergând mai încet acum, din cauza greutăţii apei, se întoarseră spre corturile lor. Din când în când, vedeau chipuri familiare. Oliver Baston, fostul căpitan al echipei de vâjthaţ a Casei din care făcea parte Harry, care tocmai absolvise şcoala de la Hogwarts, îl târî pe Harry până la cortul părinţilor lui, pentru a-i prezenta, şi îi spuse entuziasmat că fusese selecţionat la echipa „Puddlemere United”. Apoi îi strigă Ernie Macmillan, un Astropuf din anul IV, iar puţin mai încolo o văzură pe Cho Chang, o fată foarte drăguţă, care era căutător în echipa Ochilor-de-Şoim. Salută şi îi zâmbi lui Harry, făcându-l să verse o cantitate considerabilă de apă pe el, când se grăbi să îi răspundă la salut. Mai mult pentru a-l opri pe Ron din chicoteli, Harry arătă grăbit către un grup de adolescenţi pe care nu-i mai văzuse până atunci.

— Ce credeţi că sunt? spuse el. Nu sunt de la Hogwarts, nu-i aşa?

— Presupun că sunt de la o şcoală din străinătate, zise Ron. Ştiu că mai există şi alte şcoli de vrăjitorie, dar n-am cunoscut pe nimeni care să fie elev la vreuna dintre ele. Bill avea un prieten prin corespondenţă la o şcoală din Brazilia… cu mult timp în urmă… şi vroia să se ducă să-l vadă, dar mama şi tata nu şi-au putut permite să-i plătească drumul. Prietenul lui a fost foarte jignit când Bill i-a spus că nu vine şi, drept răzbunare, i-a trimis o pălărie blestemată, care i-a făcut urechile să i se micşoreze.

Harry râse, dar nu-şi exprimă uimirea pe care o simţea la auzul acestei veşti, că ar mai fi existat şi alte şcoli de vrăjitori. Acum, că văzuse reprezentanţi ai atâtor alte naţionalităţi în campus, se mira cum de nu îşi dăduse seama că Hogwarts nu putea să fie singura şcoală de vrăjitori. Aruncă o privire către Hermione, care însă nu părea deloc surprinsă de informaţie. Fără îndoială că citise despre alte şcoli de vrăjitori în vreo carte.

— Aţi stat cam mult, zise George, când în sfârşit se întoarseră la corturile familiei Weasley.

— Ne-am întâlnit cu nişte cunoştinţe, spuse Ron, punând apa jos. N-aţi aprins încă focul ăla?

— Tata se distrează cu chibriturile, zise Fred.

Domnul Weasley nu avea deloc succes cu aprinderea focului, însă nu din cauză că nu încercase. În jurul său era plin de chibrituri rupte, însă el părea a se distra de minune.

— Ups! spuse el, izbutind să aprindă un chibrit, pe care îl scăpă imediat, surprins de reuşită.

— Uitaţi cum se face, domnule Weasley, zise Hermione cu bunăvoinţă, luându-i cutia de chibrituri din mână şi pregătindu-se să-l înveţe cum se aprinde un chibrit.

Până la urmă, aprinseră focul, deşi trecu cel puţin o oră până fu destul de mare pentru a putea găti ceva pe el. Însă aveau multe de văzut, cât aşteptau să fie gata mâncarea. Cortul lor părea să fie aşezat chiar lângă drumul de trecere către stadion, iar membrii Ministerului tot veneau şi plecau în grabă, salutându-l politicos pe domnul Weasley. Domnul Weasley vorbea încontinuu, prezentându-le diferite personalităţi, mai ales lui Harry şi Hermionei, pentru că propriii săi copii ştiau mult prea multe despre Minister ca să îi mai intereseze ceva.

— Acela era Cuthbert Mockridge, şeful „Biroului de Relaţii cu Spiriduşii”… Acum vine Gilbert Wimple, din „Comitetul Vrăjilor Experimentale”, are coarnele acelea de ceva vreme… Salut, Arnie… Arnold Peasegood este un Obliviator, membru al „Echipei de Anulare a Magiei Întâmplătoare”, ştiţi voi… Iar ei sunt Bode şi Croaker… Ei sunt Nevorbitori…

— Ce sunt?

— Din „Departamentul Misterelor”, top-secret, nu se ştie exact ce fac…

Până la urmă, jarul fu gata şi tocmai începuseră să prăjească ouăle şi cârnaţii, când Bill, Charlie şi Percy veniră din pădure.

— Tocmai am Apărut, tată, zise Percy tare.

— Ah, excelent! E gata prânzul!

Erau la jumătatea mesei, când domnul Weasley se ridică, făcându-i cu mâna şi zâmbindu-i unui om care venea spre ei.

— Aha! făcu el. Omul momentului! Ludo!

Ludo Bagman era de departe cel mai uşor de remarcat om pe care îl văzuse Harry până acum, chiar dacă îl punea la socoteală şi pe bătrânul Archie, în cămaşa lui de noapte înflorată. Ludo purta o robă lungă de vâjthaţ, în dungi groase, galben-pai cu negru, cu imaginea unei viespi enorme pe piept. Era un om cu o constituţie puternică, dar cu umerii puţin aduşi în faţă. Roba îi era întinsă la maxim, pe un burduhan pe care era clar că nu îl avusese când jucase vâjthaţ pentru Anglia. Nasul îi era turtit (probabil de un balon-ghiulea scăpat de sub control, îşi zise Harry), însă ochii săi albaştri şi rotunzi, părul blond şi scurt şi tenul rozaliu îl făceau să arate ca un elev puţin mai în vârstă.

— Salut! strigă Bagman fericit.

Mergea de parcă ar fi avut arcuri prinse de glezne şi era evident într-o stare de entuziasm frenetic.

— Arthur, bătrâne, pufăi el când ajunse la focul de tabără, ce zi, nu? Ce zi! Am fi putut spera la o vreme mai frumoasă? Urmează o noapte fără nori… Şi nici o neregulă în organizare… Nu prea am ce să fac!

Prin spatele său trecură în grabă nişte vrăjitori ai Ministerului, cu privirile cam dezorientate, care arătau către un foc magic din depărtare, care trimitea scântei violete la zece metri înălţime.

Percy înaintă repede, cu mâna întinsă. Nemulţumirea sa pentru modul în care îşi conducea Ludo Bagman departamentul nu îl oprea să încerce să facă o impresie bună.