J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— V-am zis să le distrugeţi! zise doamna Weasley furioasă, ridicând ceea ce erau negreşit Bomboane limbă-de-o-tonă. V-am zis să le aruncaţi pe toate! Goliţi-vă buzunarele, haideţi, amândoi!

Era un moment neplăcut. Era evident că gemenii încercaseră să scoată câte bomboane putuseră din casă, iar doamna Weasley reuşise să le găsească pe toate numai cu o Vrajă de Aducere.

— Accio! Accio! Accio! strigă ea şi bomboanele ţâşniră din tot felul de locuri ciudate, inclusiv din căptuşeala hainei lui George şi din îndoitura blugilor suflecaţi ai lui Fred.

— Am petrecut şase luni ca să le inventăm! strigă Fred către mama sa, când ea le aruncă în foc.

— Ah, foarte bun mod de a petrece şase luni de zile! strigă ea. Nici nu mă mir că nu aţi luat mai multe N.O.V.-uri!

Acestea fiind zise, atmosfera nu era tocmai prietenoasă când plecară. Doamna Weasley încă era încruntată, când îl sărută pe domnul Weasley pe obraz, deşi nici pe departe pe cât de supăraţi erau gemenii, care îşi puseseră rucsacurile în spinare şi plecaseră fără să îi adreseze o vorbă.

— Distracţie plăcuţă, le ură doamna Weasley, şi fiţi cuminţi, strigă ea după gemeni, dar ei nu se întoarseră şi nici nu îi răspunseră. Îi trimit pe Bill, Charlie şi Percy pe la prânz, îi spuse doamna Weasley soţului ei.

Domnul Weasley, Harry, Ron, Hermione şi Ginny porniră în noapte, pe urmele lui Fred şi George. Era destul de răcoare şi luna încă se vedea pe cer. Doar o linie verzulie de la orizont, în dreapta lor, demonstra că nu mai era mult şi se crăpa de ziuă. Harry, gândindu-se la miile de vrăjitori care se îndreptau către Cupa Mondială la Vâjthaţ, se grăbi pentru a-l ajunge pe domnul Weasley.

— Şi cum reuşeşte toată lumea să ajungă acolo fără să observe Încuiaţii? îl întrebă el.

— Este o mare problemă de organizare, oftă domnul Weasley. La Cupa Mondială vin sute de mii de vrăjitori şi bineînţeles că nu avem un loc magic destul de mare pentru a-i caza pe toţi. Există locuri unde Încuiaţii nu pot intra, dar imaginează-ţi cum ar fi dacă am îngrămădi o sută de mii de vrăjitori în Aleea Diagon sau pe peronul 9 şi ¾. Deci, a trebuit să găsim o mlaştină şi să instalăm cât mai multe mijloace de protecţie anti-Încuiaţi. Întregul Minister lucrează la ele de luni întregi. În primul rând, trebuie să repartizăm sosirile, bineînţeles. Cei cu bilete mai ieftine trebuie să vină cu două săptămâni mai devreme. Un număr limitat folosesc transporturile Încuiaţilor, însă nu pot să le umple autobuzele şi trenurile… Fiindcă vin vrăjitori din toată lumea! Unii Apar, desigur, dar trebuie să instalăm locuri sigure unde să Apară, departe de Încuiaţi. Cred că folosesc o pădure din apropiere în acest scop. Pentru cei care nu vor să Apară sau nu pot să facă lucrul acesta, folosim Portalurile. Acestea sunt obiecte care permit transportarea vrăjitorilor dintr-un loc într-altul, la o oră prestabilită. Pot funcţiona şi cu grupuri mari deodată, dacă este nevoie. Au fost amplasate două mii de Portaluri în locuri strategice, peste tot în Marea Britanie, iar cel mai apropiat de noi este în vârful Dealului Stoatshead, aşa că într-acolo ne îndreptăm.

Domnul Weasley arătă înainte, unde ceva mare şi negru se ridica în spatele satului Ottery St. Catchpole.

— Ce fel de obiecte sunt Portalurile? întrebă Harry curios.

— Păi, pot fi orice, zise domnul Weasley. Lucruri care să nu atragă atenţia, desigur, ca să nu le ia Încuiaţii şi să se joace cu ele… Lucruri pe care ei să le creadă gunoaie…

Parcurseră lungul drum întunecat şi rece către sat, liniştea fiind întreruptă doar de paşii lor. Cerul se luminase puţin, pe când treceau ei prin sat, negrul întunecat diluându-se în albastru-închis. Mâinile şi picioarele lui Harry erau îngheţate-bocnă. Domnul Weasley se tot uita la ceas.

Nu mai vorbiră când începură să urce Dealul Stoatshead, pentru a nu-şi irosi forţele. Se împiedicau din când în când de vizuine de iepuri ascunse şi alunecau pe smocurile de iarbă umedă. Fiecare gură de aer pe care o inspira Harry i se ducea dureros în piept, iar picioarele sale îşi reveniră abia când în sfârşit ajunseră pe teren plat.

— Uff, gâfâi domnul Weasley, dându-şi jos ochelarii şi ştergându-i de pulover. Ei bine, am ajuns la timp… Mai avem zece minute…

Hermione ajunse în sfârşit pe creasta dealului, ţinându-se de splină.

— Acum nu mai avem nevoie decât de Portal, zise domnul Weasley, punându-şi la loc ochelarii şi căutând ceva pe jos. Nu vă aşteptaţi la ceva mare… Haideţi…

Se despărţiră, căutând. Începuseră doar de câteva minute, când un strigăt străbătu aerul încremenit.

— Aici, Arthur! Aici, fiule, am găsit-o!

Două siluete înalte se profilară pe cerul înstelat, pe partea cealaltă a crestei.

— Amos! zise domnul Weasley, zâmbind în timp ce se ducea către omul care îl strigase.

Toată lumea îl urmă. Domnul Weasley dădea mâna cu un vrăjitor rumen în obraji, cu o barbă castanie, încâlcită, care ţinea o cizmă veche în cealaltă mână.

— El este Amos Diggory, zise domnul Weasley. Lucrează la „Departamentul de control şi reglementare a creaturilor magice”. Şi fiul său, Cedric, cred că îl cunoaşteţi, nu?

Cedric Diggory era un băiat foarte chipeş, în jur de şaptesprezece ani. Era căpitanul şi căutătorul echipei de vâjthaţ a Casei Astropufilor, de la Hogwarts.

— Bună, zise Cedric, privindu-i pe toţi.

Toată lumea răspunse la salut, în afară de Fred şi George, care dădură doar din cap. De fapt, nu îl iertaseră pe Cedric că bătuse echipa lor, pe Cercetaşi, în primul meci de vâjthaţ de anul trecut.

— Aţi mers mult, Arthur? întrebă tatăl lui Cedric.

— Nu mult, zise domnul Weasley. Stăm chiar de partea cealaltă a satului. Voi?

— A trebuit să ne sculăm la două, nu, Ced? Credeţi-mă, o să fiu fericit când Cedric o să ia testul de Apariţie. Dar nu ne plângem… N-aş pierde Cupa Mondială de Vâjthaţ nici pentru un sac de galeoni! De, biletele costă cam tot atât, dar se pare că am scăpat ieftin…

Amos Diggory privi binevoitor către cei trei băieţi Weasley, Harry, Hermione şi Ginny.

— Sunt toţi ai tăi, Arthur? întrebă el.

— O, nu, doar cei roşcaţi, zise domnul Weasley, arătându-i copiii. Ea este Hermione, prietenă cu Ron, şi el, Harry, un alt prieten…

— Pe barba lui Merlin, exclamă Amos Diggory, bulbucându-şi ochii. Harry? Harry Potter?

— Păi… da, zise Harry.

Harry era obişnuit să fie privit cu curiozitate de oameni când îl recunoşteau, cu modul în care ochii li se opreau pe cicatricea de pe frunte, dar de fiecare dată se simţea stânjenit.

— Cedric mi-a povestit despre tine, desigur, zise Amos Diggory. Ne-a spus cum a jucat împotriva ta anul trecut… I-am zis, da, chiar aşa i-am zis: „Ced, asta e ceva ce o să le povesteşti nepoţilor tăi… Că l-ai bătut pe Harry Potter!”

Lui Harry nu-i veni în minte nici un răspuns, aşa că tăcu. Fred şi George se încruntaseră din nou. Cedric părea uşor jenat.

— Harry a căzut de pe mătură, tată, murmură el. Ţi-am zis… a fost un accident…

— Da, dar tu n-ai căzut, nu? exclamă Amos plin de mândrie, bătându-şi fiul pe umăr. Mereu modest, Cedric al nostru, întotdeauna un gentleman… Ce să-i faci? Cel mai bun câştigă! Sunt convins că şi Harry este de aceeaşi părere, nu-i aşa? Unul cade de pe mătură, unul rămâne pe ea, nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama cine este cel mai bun zburător!