J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Cred că a venit vremea, zise domnul Weasley repede, scoţându-şi iar ceasul. Ştii dacă mai trebuie să aşteptăm pe altcineva, Amos?

— Nu, familia Lovegood este acolo deja de o săptămână, iar familia Fawcett nu a putut să-şi cumpere bilete, zise domnul Diggory. Parcă nu mai sunt alţii în zona asta, nu?

— Din câte ştiu eu, nu, zise domnul Weasley. Da, mai avem un minut… Ar trebui să ne pregătim…

Îi privi pe Harry şi pe Hermione.

— Nu trebuie decât să atingi Portalul, atâta tot, un deget este de ajuns, le zise el.

Cu greu, din cauza rucsacurilor mari, cei nouă se îngrămădiră în jurul cizmei mari ţinute de Amos Diggory.

Rămaseră acolo toţi, strânşi în cerc. Un vânt rece trecu peste creastă. Nimeni nu scotea o vorbă. Deodată, Harry îşi dădu seama ce ciudat ar fi dacă ar apărea vreun Încuiat şi ar vedea nouă oameni, dintre care doi adulţi, ţinând o cizmă veche şi uzată şi aşteptând în semiîntuneric…

— Trei… şopti domnul Weasley, cu un ochi încă pe ceas, doi… unu…

Se întâmplă instantaneu. Harry se simţi de parcă ar fi fost tras în faţă cu un cârlig, de buric. Picioarele nu-i mai erau pe pământ. Îi simţea pe Ron şi pe Hermione alături de el, umăr la umăr. Zburau toţi duşi de un vârtej de vânt şi culoare. Degetul său era lipit de cizmă, de parcă l-ar fi atras un magnet, şi atunci…

Picioarele îi aterizară iar pe pământ. Ron se izbi de el şi căzură amândoi. Portalul se lovi de pământ, căzând lângă Ron, cu o pocnitură puternică.

Harry îşi ridică privirea. Domnul Weasley, domnul Diggory şi Cedric erau în picioare, dar păreau ameţiţi. Toţi ceilalţi erau la pământ.

— Şapte şi cinci de la Dealul Stoatshead, zise o voce.

Harry se desprinse de Ron şi se ridică. Ajunseseră într-un loc care părea să fie o porţiune părăsită de teren mlăştinos, inundat de ceaţă. În faţa lor stăteau doi vrăjitori cu aspect arţăgos. Unul dintre ei avea în mână un ceas mare de aur, celălalt ţinea un sul gros de pergament şi o pană. Amândoi erau îmbrăcaţi ca Încuiaţii, dar se vedea de la o poştă că toate erau puse cu furca pe ei. Cel cu ceasul purta un costum de golf şi cizme trei sferturi, iar prietenul lui un kilt şi un poncho.

— Bună dimineaţa, Basil, zise domnul Weasley, ridicând cizma şi dându-i-o vrăjitorului în kilt, care o aruncă într-o cutie mare de lângă el cu Portaluri folosite.

Harry văzu un ziar vechi, o cutie goală de suc şi o minge de fotbal spartă.

— Salut, Arthur, zise Basil obosit. Nu eşti la post, nu? E bine pentru unii… Noi am stat aici toată noaptea… Ar fi bine să vă daţi la o parte din drum, vine un grup mare din Pădurea Neagră, la cinci şi un sfert. Staţi puţin, să văd unde sunteţi cazaţi… Weasley…Weasley…

Se uită pe lista de pergament.

— Da, cam la jumătate de metru în partea aia, primul câmp la care ajungeţi. Organizatorul campusului este domnul Roberts. Diggory… al doilea câmp… Întreabă de domnul Payne.

— Mersi, Basil, zise domnul Weasley şi le făcu semn tuturor să-l urmeze.

Porniră prin terenul mlăştinos şi pustiu, nereuşind să desluşească mare lucru prin ceaţă. După vreo douăzeci de minute, apăru o cabană mică, din piatră, alături de care se afla o poartă. Dincolo de poartă, Harry zări contururile vagi a sute şi sute de corturi, înălţate pe o pantă lină, la capătul căreia se vedea o pădure întunecată la orizont. Îşi luară la revedere de la cei doi Diggory şi se apropiară de uşa cabanei.

Un om stătea în prag, privind corturile. Harry îşi dădu seama imediat că era singurul Încuiat pe o suprafaţă de mai multe hectare. Când le auzi paşii, întoarse capul şi se uită la ei.

— ‘Neaţa! zise domnul Weasley vesel.

— ‘Neaţa! răspunse Încuiatul.

— Sunteţi cumva domnul Roberts?

— Da, eu sunt, zise domnul Roberts. Şi dumneavoastră cine sunteţi?

— Weasley… Două corturi, le-am rezervat acum câteva zile…

— Da, zise domnul Roberts, consultând o listă de pe uşă. Aveţi un loc acolo, lângă pădure. Doar o noapte?

— Exact, zise domnul Weasley.

— Atunci, îmi plătiţi acum? zise domnul Roberts.

— Ah… da… Desigur! zise domnul Weasley.

Se depărtă puţin de cabană şi îi făcu semn lui Harry să vină cu el.

— Ajută-mă, Harry, şopti el, scoţând din buzunar un teanc de bancnote folosite de Încuiaţi, pe care începu să le răsfire. Asta este de… de… de cincizeci? A, da, văd numărul ăsta mic de pe ea… Iar asta e de zece?

— De o sută, îl corectă Harry în şoaptă, fiind conştient că domnul Roberts le sorbea fiecare cuvânt.

— A, da, aşa este… Nu ştiu, dar bucăţelele astea de hârtie…

— Sunteţi străin? întrebă domnul Roberts, când domnul Weasley se întoarse cu bancnotele potrivite.

— Străin? repetă domnul Weasley dezorientat.

— Nu sunteţi primul care a avut probleme cu banii, zise domnul Roberts, examinându-l cu atenţie pe domnul Weasley. Acum vreo zece minute, doi au încercat ca să-mi plătească în monede mari de aur.

— Zău? spuse domnul Weasley neliniştit.

Domnul Roberts căută într-o cutie de metal, să-i dea restul.

— Nu a fost niciodată atât de aglomerat, spuse el deodată, privind iar peste câmpul înceţoşat. Sute de rezervări. De obicei, oamenii vin fără nici o rezervare…

— Serios? întrebă domnul Weasley, aşteptând restul cu mâna întinsă, însă domnul Roberts nu i-l dădu.

— Da, spuse el cu înţelepciune. Oameni de peste tot. O grămadă de străini. Şi nu doar străini. Ciudaţi, nu ştiu dacă mă înţelegeţi… E unu’ care e îmbrăcat în kilt şi în poncho!

— Păi, şi nu e bine? spuse domnul Weasley agitat.

— E ca un fel de… nu ştiu… ca un fel de întrunire, zise domnul Roberts. Se pare că se cunosc toţi între ei. Ca un fel de petrecere mare…

În acel moment, un vrăjitor în pantaloni de golf apăru din senin lângă uşa domnului Roberts.

— Obliviate! spuse el tăios, aţintindu-şi bagheta către domnul Roberts.

Instantaneu, ochii domnului Roberts îşi pierdură concentrarea, fruntea i se descreţi şi chipul i se lumină ca într-un vis lipsit de griji. Harry recunoscu simptomele unui om a cărui memorie fusese alterată.

— O hartă a campusului pentru dumneavoastră, îi zise domnul Roberts calm domnului Weasley. Şi restul dumneavoastră.

— Mulţumesc frumos, zise domnul Weasley.

Vrăjitorul în pantaloni de golf îi însoţi către poarta campusului. Părea extenuat. Bărbia lui avea o nuanţă albăstruie, fiind acoperită de barba nerasă, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne mov-închis. După ce se îndepărtară de domnul Roberts, vrăjitorul îi şopti domnului Weasley:

— Am avut o grămadă de probleme cu el. Trebuie să i se aplice o Vrajă de Memorie din zece în zece minute, ca să nu îşi mai facă griji. Şi Ludo Bagman nu mă ajută deloc. Se plimbă încolo şi-ncoace, vorbind despre baloane-ghiulea, ca şi cum ar fi cel mai normal lucru. N-are nici o grijă ! O să fiu fericit când o să se termine totul. Ne vedem mai târziu, Arthur!

Şi dispăru ca prin farmec.

— Credeam că domnul Bagman era şeful „Departamentului jocurilor şi sporturilor magice”, zise Ginny, părând surprinsă. Ar trebui să ştie că nu trebuie să vorbească despre baloane-ghiulea în prezenţa Încuiaţilor, nu?

— Aşa este, zise domnul Weasley, zâmbind şi conducându-i către campus, dar Ludo a fost din totdeauna… Hm… mai liniştit când vine vorba de protecţia Încuiaţilor. Dar nu există un şef mai bun pentru „Departamentul sporturilor magice”. El însuşi a jucat vâjthaţ pentru Anglia, nu ştiu dacă aţi aflat… A fost cel mai bun prinzător pe care l-au avut „Viespile din Wimbourne” vreodată.