J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Traversară câmpul înceţoşat, printre şiruri lungi de corturi. Majoritatea arătau normal. Era evident că proprietarii lor se străduiseră să le facă să pară cât mai obişnuite, însă nu reuşiseră în totalitate, fiind tentaţi să adauge coşuri, sonerii sau giruete. În orice caz, din când în când răsăreau nişte corturi atât de stranii, încât Harry nici nu se mai miră că domnul Roberts era atât de suspicios. La jumătatea câmpului, era o alcătuire extravagantă, din mătase în dungi, ca un palat în miniatură, cu mai mulţi păuni la intrare. Puţin mai încolo, trecură pe lângă un cort care avea trei etaje şi mai multe turnuleţe, iar la mică depărtare de el era un cort care avea grădină, cadran solar şi fântână.

— Mereu e la fel, zise domnul Weasley, zâmbind, nu rezistăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim. A, uite, aici suntem repartizaţi noi!

Ajunseseră chiar la marginea pădurii de la capătul câmpului, unde se afla un spaţiu gol, cu un mic semn înfipt în pământ, pe care era ortografiat greşit „Weezly”.

— Nu puteam să avem un loc mai bun! zise domnul Weasley fericit. Stadionul este chiar de partea cealaltă a pădurii! Mai aproape de atât nu puteam sta!

Îşi dădu jos rucsacul.

— Aşadar, zise el entuziasmat, nu avem voie să facem vrăji evidente, mai ales că suntem atât de mulţi pe o suprafaţă locuită de Încuiaţi. O să ridicăm corturile astea manual! Nu ar trebui să fie foarte greu… Încuiaţii o fac tot timpul… Harry, ce zici, de unde ar trebui să începem?

Harry nu mersese în viaţa lui în excursii cu cortul. Familia Dursley nu îl dusese niciodată în nici un fel de vacanţă, preferând să-l lase cu doamna Figg, o vecină în vârstă şi cusurgie. Totuşi, el şi Hermione descoperiră unde ar trebui să fie înfipţi majoritatea ţăruşilor şi a cuielor şi, deşi domnul Weasley mai mult îi încurca decât îi ajuta, pentru că era mult prea entuziasmat când venea vorba de folosirea ciocanului, de exemplu, până la urmă reuşiră să ridice două corturi şubrede, de câte două persoane.

Se dădură cu toţii câţiva paşi mai în spate pentru a-şi admira opera. Nimeni care ar fi văzut corturile lor nu ar fi zis că erau ale unor vrăjitori, îşi zise Harry, însă problema era că, o dată ce veneau Bill, Charlie şi Percy, numărul lor creştea la zece. Hermione părea să-şi fi dat şi ea seama de această problemă. Îi aruncă o privire dezorientată, când domnul Weasley se puse în patru labe şi intră în primul cort.

— O să fim puţin înghesuiţi, strigă el, dar cred că o să ne descurcăm. Veniţi să vedeţi şi voi!

Harry se aplecă, intră în cort şi rămase mască. Nimerise într-un fel de apartament de modă veche, de trei camere, echipat cu baie şi bucătărie. Lucrul ciudat era că era mobilat cam la fel ca apartamentul doamnei Figg. Pe fotolii erau cuverturi croşetate şi predomina un miros înţepător, de pisică.

— Ei, n-o să stăm mult timp aici, zise domnul Weasley, ştergându-şi chelia cu o batistă şi aruncând o privire către cele patru paturi din dormitor. Am împrumutat cortul ăsta de la Perkins, un coleg de serviciu. Nu se prea mai duce în excursii de când a îmbătrânit, săracu’ de el, are lumbago.

Luă ibricul prăfuit şi se uită în el.

— O să avem nevoie de apă…

— Pe harta pe care ne-a dat-o Încuiatul apare şi un robinet, zise Ron, care îl urmase pe Harry în cort şi nu părea deloc impresionat de proporţiile extraordinare din interior. Este de partea cealaltă a câmpului.

— Păi, ce-ar fi să te duci cu Harry şi cu Hermione să luaţi nişte apă? zise domnul Weasley şi le dădu ibricul şi nişte cratiţe. Iar noi ne ducem să strângem lemne pentru foc.

— Dar avem cuptor, zise Ron, de ce nu putem să…

— Ron, protecţia anti-Încuiaţi! zise domnul Weasley, chipul luminându-i-se numai la gândul că va face un foc din vreascuri. Când Încuiaţii adevăraţi se duc în excursii, gătesc la foc în aer liber, i-am văzut eu!

După o scurtă vizită în cortul fetelor, care era puţin mai mic decât al băieţilor, însă fără mirosul de pisică, Harry, Ron şi Hermione porniră către partea opusă a câmpului, cu ibricul şi cratiţele.

Acum, fiindcă abia răsărise soarele şi ceaţa începuse să se ridice, puteau vedea oraşul de corturi care se întindea în toate direcţiile. Îşi croiră drum printre corturi, privind entuziasmaţi în jur. Abia acum îşi dădea seama Harry câţi vrăjitori şi câte vrăjitoare trebuiau să fie în lume. Nu se gândise prea mult la vrăjitorii din alte ţări…

Vecinii lor începuseră să se trezească. Primii erau cei care aveau copii mici. Harry nu mai văzuse niciodată nişte vrăjitoare şi vrăjitori atât de mici. Un băieţel de nu mai mult de doi ani stătea turceşte în faţa unui cort mare, în formă de piramidă, aţintind fericit o baghetă către un melc din iarbă, care începu să se umfle încet până când se făcu de mărimea unui salam. Când ajunseră în dreptul lui, mama copilului ieşi grăbită din cort.

— De câte ori să-ţi spun, Kevin? Să nu te mai atingi NICIODATĂ de bagheta lui tati! Au!

Călcase pe melcul enorm, care explodase. Mustrările ei îi urmăriră prin aerul nemişcat, amestecate cu ţipetele băieţelului:

— Omorât melc mama! Poc melc!

Puţin mai încolo, văzură două vrăjitoare mici, un pic mai mari ca băieţelul, care călăreau mături de jucărie care se săltaseră în aer doar cât să le atingă bombeurile iarba plină de rouă. Un vrăjitor de la Minister le văzuse deja. Trecând în grabă pe lângă Harry, Ron şi Hermione, le şopti iritat:

— Ziua-n amiaza mare! Presupun că părinţii voştri încă dorm…

Din loc în loc, vrăjitoare şi vrăjitori adulţi ieşeau din corturi şi începeau să-şi pregătească micul dejun. Unii dintre ei aruncau priviri furişe în jur şi făceau focul cu baghetele, alţii încercau să scapere chibrituri, cu expresii stranii pe chip, de parcă erau siguri că nu or să reuşească. Trei vrăjitori africani erau cufundaţi în discuţii. Toţi purtau robe lungi şi albe şi prăjeau ceva care semăna cu un iepure, pe un foc mov-deschis, în timp ce un grup de vrăjitoare americane mai în vârstă bârfeau fericite sub o pancartă sclipitoare, pe care scria: „Institutul de Vrăjitoare din Salem”. Din interiorul corturilor pe unde treceau, Harry auzi frânturi de conversaţie în limbi ciudate şi, deşi nu putea înţelege fiecare cuvânt, toate erau entuziasmate.

— Hm… Nu văd eu bine, sau s-a făcut totul verde? se miră Ron.

Nu erau de vină ochii lui Ron. Ajunseseră într-un loc în care corturile erau acoperite cu trifoi des, aşa că arătau ca nişte dealuri mici şi stranii, care răsăriseră din pământ. În interiorul celor care aveau clapetele de la uşă ridicate puteau fi văzute feţe zâmbitoare. Apoi, de undeva din spate, îşi auziră numele.

— Harry! Ron! Hermione!

Era Seamus Finnigan, colegul lor de la Cercetaşi, din anul patru. Stătea în faţa propriului cort acoperit cu trifoi, alături de o femeie cu părul de culoarea nisipului, care probabil că era mama sa, şi alături de cel mai bun prieten al lui, Dean Thomas, tot de la Cercetaşi.

— Vă place cum l-am decorat? întrebă Seamus, zâmbind, când Harry, Ron şi Hermione se duseră să îl salute. Ministerul nu este prea mulţumit.

— Ah, de ce să nu ne mândrim cu ţara noastră? zise doamna Finnigan. Ar trebui să vedeţi ce şi-au agăţat bulgarii de corturile lor. Ţineţi cu Irlanda, bineînţeles, nu? adăugă ea, uitându-se întrebătoare la chipurile lui Harry, Ron şi Hermione.

După ce o asigurară că într-adevăr ţineau cu Irlanda, porniră iar la drum, dar Ron completă sarcastic: