J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Era domnul Crouch. El şi alţi vrăjitori ai Ministerului se apropiau de ei. Harry se ridică. Chipul domnului Crouch era contorsionat de furie.

— Care dintre voi l-a făcut? răcni el, ochii săi ageri trecând de la unul la altul. Care dintre voi a chemat Semnul Întunecat?

— Nu noi am făcut asta! zise Harry, arătând spre craniu.

— Noi nu am făcut nimic! zise Ron, care îşi freca întruna cotul care îl durea, privindu-l indignat pe tatăl său. De ce ne-aţi atacat?

— Nu minţiţi, domnule! strigă domnul Crouch.

Cu bagheta încă îndreptată asupra lui Ron, cu ochii ieşindu-i din orbite, părea puţin nebun.

— Aţi fost prinşi asupra faptului!

— Barty, şopti o vrăjitoare în cămaşă de noapte lungă de lână, sunt nişte copii, Barty, nu ar avea cum să…

— Ei, voi trei, de unde a venit Semnul? întrebă domnul Weasley repede.

— De acolo, zise Hermione tremurat, arătând către locul de unde auziseră vocea, era cineva pe după copaci… A strigat nişte cuvinte… o incantaţie…

— A, deci erau acolo, da? zise domnul Crouch, aţintindu-şi ochii bulbucaţi asupra Hermionei, cu neîncrederea zugrăvită pe chip. Deci, au zis o incantaţie, da? Pari foarte bine informată de felul cum este generat Semnul, domnişoară…

Dar nici unul dintre vrăjitorii Ministerului, în afară de domnul Crouch, nu părea să creadă câtuşi de puţin că Harry, Ron sau Hermione aduseseră craniul; din contră, după cuvintele Hermionei, îşi ridicaseră iar baghetele şi le îndreptaseră în direcţia pe care le-o indicase, cercetând cu privirea printre copacii întunecaţi.

— E prea târziu, zise vrăjitoarea cu cămaşa de noapte din lână, clătinând din cap. Probabil că au Dispărut.

— Eu nu cred, zise un vrăjitor cu barbă castanie zbârlită. Era Amos Diggory, tatăl lui Cedric.

— Vrăjile noastre de Împietrire au trecut chiar printre copacii aceia… S-ar putea să-i fi nimerit…

— Amos, ai grijă! ziseră câţiva vrăjitori, atenţionându-l, în timp ce domnul Diggory îşi ridică bagheta, traversă poieniţa şi dispăru în noapte.

Hermione îl privi cum se afundă în pădure şi îşi acoperi gura cu mâinile.

Câteva secunde mai târziu, îl auziră pe domnul Diggory strigând.

— Da, i-am prins! E cineva aici! Este inconştient… Este… Oh… Fir-ar să fie…

— Ai găsit pe cineva? strigă domnul Crouch, de parcă nu ar fi crezut. Cine? Cine e?

Auziră rămurelele rupte, fâsâitul frunzelor şi apoi paşii domnului Diggory, care ieşi de după copaci. Ducea în braţe ceva mic şi inert. Harry recunoscu imediat prosopul. Era Winky.

Domnul Crouch nu zise nimic şi nici nu făcu vreo mişcare, în timp ce domnul Diggory îl punea pe spiriduşul domnului Crouch la picioarele sale. Toţi ceilalţi vrăjitori ai Ministerului se uitau la domnul Crouch. Preţ de câteva secunde, Crouch rămase înmărmurit; ochii îi ardeau pe faţa lividă, uitându-se fix la Winky. Apoi prinse viaţă.

— Nu, nu se poate, zise el chinuit. Nu…

Se mişcă repede pe lângă domnul Diggory şi se duse către locul unde o găsise pe Winky.

— Nu are rost, domnule Crouch, strigă domnul Diggory după el. Nu mai e nimeni!

Însă domnul Crouch vroia să se convingă singur. Îl auziră mişcându-se, foşnetul frunzelor trădând căutarea lui înfrigurată, pe când dădea la o parte tufişurile.

— E cam stânjenitor, spuse domnul Diggory sumbru, privind către trupul inert al lui Winky. Spiriduşul de casă al lui Barty Crouch… adică…

— Termină, Amos, zise domnul Weasley şoptit, doar nu crezi că a fost spiriduşul, nu? Semnul Întunecat este semnul unui vrăjitor. E nevoie de baghetă.

— Da, zise domnul Diggory, iar spiriduşul avea baghetă.

— Cum? se miră domnul Weasley.

— Uite!

Şi domnul Diggory ridică o baghetă, pe care i-o arătă domnului Weasley. O ţinea în mână, iar asta dovedea încălcarea clauzei a treia din Codul Folosirii Baghetelor, una la mână. Nici o creatură, în afară de oameni, nu avea voie să aibă sau să folosească o baghetă.

Chiar atunci se auzi un alt pocnet mic şi Ludo Bagman îşi făcu Apariţia chiar lângă domnul Weasley. Părând extenuat şi dezorientat, se întoarse în loc, privind craniul verde-smarald.

— Semnul Întunecat! zise el, aproape strivind-o pe Winky când se întoarse către colegii săi. Cine l-a făcut? I-aţi prins? Barty! Ce se întâmplă?

Domnul Crouch se întorsese, arătând la fel ca atunci când plecase. Chipul îi era livid, iar mâinile şi mustaţa îi tremurau nervos.

— Unde ai fost, Barty? întrebă Bagman. De ce nu ai stat la meci? Spiriduşul tău ţi-a păstrat un loc… Ah, pe toţi monştrii! Ce i s-a întâmplat?

Bagman tocmai o observase pe Winky, zăcând la picioarele sale.

— Am fost ocupat, Ludo, zise domnul Crouch cu aceeaşi voce chinuită, abia mişcându-şi buzele. Iar spiriduşul meu a fost Împietrit.

— Împietrit? De voi? Dar de ce…

Îşi dădu brusc seama din ce cauză şi aceasta se observă imediat pe faţa rotundă şi transpirată a lui Bagman. Privi craniul, o privi pe Winky şi apoi pe domnul Crouch.

— Nu! zise el. Winky? Să aducă Semnul Întunecat? Dar habar n-ar avea cum! În primul rând, ar avea nevoie de baghetă!

— A avut, zise domnul Diggory. Am găsit-o cu una în mână, Ludo. Dacă nu vă deranjează, domnule Crouch, cred că ar trebui să auzim ce are de spus în apărarea ei.

Crouch nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit pe domnul Diggory, însă acesta păru să considere tăcerea drept aprobare. Ridică propria-i baghetă o îndreptă către Winky şi spuse:

— Enervate!

Winky se mişcă, stoarsă complet de puteri. Ochii ei bulbucaţi şi căprui se deschiseră. Clipi de câteva ori, fără să ştie ce este cu ea. Sub privirile vrăjitorilor tăcuţi, se ridică, tremurând din toate încheieturile. Zări picioarele domnului Diggory şi încet, speriată, ridică ochii pentru a-i vedea faţa. Apoi, şi mai încet, privi către cer. Harry văzu craniul reflectat în ochii ei mari şi lucioşi. Tresări, privi speriată poieniţa aglomerată şi începu să plângă îngrozită.

— Spiriduşule! zise domnul Diggory scurt. Ştii cine sunt? Sunt unul dintre membrii „Departamentului de supraveghere şi control al Creaturilor Magice”!

Winky începu să se mişte în faţă şi în spate pe pământ, respirând şuierat. În aceste momente Harry îşi aminti foarte bine de Dobby în clipele sale de nesupunere îngrozită.

— După cum vezi, spiriduşule, Semnul Întunecat a fost adus aici acum puţin timp, zise domnul Diggory. Şi tu ai fost descoperită puţin mai târziu, chiar sub el! O explicaţie, te rog!

— Eu… Eu nu făcut semn, domnule! zise Winky. Eu nu ştiut cum, domnule!

— Ai fost găsită cu o baghetă în mână! răcni domnul Diggory, vânturând-o pe dinaintea ochilor ei.

Când bagheta intră în lumina verde care umplea poieniţa, reflectată de craniul de deasupra, Harry o recunoscu.

— Ah, dar e bagheta mea! strigă el.

Toţi cei din poieniţă se întoarseră spre el.

— Poftim? zise domnul Diggory neîncrezător.

— Este bagheta mea! zise Harry. Nu ştiu cum, dar mi-a alunecat din buzunar!

— Ţi-a alunecat? repetă domnul Diggory, nevenindu-i a crede. Asta e… o mărturisire? Ai aruncat-o după ce ai adus Semnul Întunecat?

— Amos, gândeşte-te şi tu cu cine vorbeşti! zise domnul Weasley, foarte supărat. Care sunt şansele ca Harry Potter să aducă Semnul Întunecat?

— Hm, da, sigur că nu, murmură domnul Diggory. Scuze! M-a luat gura pe dinainte…