J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Urmară cărarea întunecată până în inima pădurii, încă uitându-se după Fred, George şi Ginny. Trecură pe lângă un grup de drăcuşori, care râdeau aplecaţi asupra unui sac cu aur, pe care îl câştigaseră pariind la meci, negreşit, şi care păreau netulburaţi de agitaţia din tabără. Şi mai jos pe cărare, ajunseră într-un loc cu lumină argintie, iar când priviră printre copaci, văzură trei iele înalte şi frumoase stând într-un luminiş, înconjurate de nişte vrăjitori tineri care chicoteau, lăudându-se în gura mare.

— Eu am cam o sută de saci de galeoni pe an! strigă unul dintre ei. Sunt ucigaş de dragoni la „Comitetul pentru eliminarea creaturilor periculoase”.

— Ba nu, strigă prietenul său, speli vase la „Ceaunul Crăpat”… Eu, în schimb, sunt vânător de vampiri, am omorât vreo nouăzeci până acum…

Un al treilea vrăjitor tânăr, ale cărui coşuri erau vizibile chiar şi în lumina slabă produsă de iele, intră şi el în discuţie:

— Eu o să devin cel mai tânăr membru al Ministerului Magiei. Harry izbucni în râs. Îl recunoscuse pe ultimul vrăjitor.

Numele său era Stan Shunpike şi era de fapt şofer pe „Autobuzul Salvator”.

Se întoarse să-i spună lui Ron, dar faţa acestuia era neobişnuit de senină, pentru ca după o secundă să se apuce şi el să zbiere:

— V-am spus că am inventat o mătură care ajunge pe Jupiter?

— Nu, zău? zise Hermione şi împreună cu Harry îl apucară de braţe, îl întoarseră cu spatele spre iele şi îl duseră de acolo.

Pe când vorbele ielelor şi ale admiratorilor lor abia se mai auzeau, ajunseră chiar în inima pădurii. Aici păreau să fie singuri şi totul era mult mai liniştit.

Harry se uită în jur.

— Presupun că putem aştepta aici, zise el, din locul ăsta o să auzim dacă se apropie cineva, de la o poştă.

Abia îi ieşiră cuvintele din gură, când Ludo Bagman apăru din spatele unui copac din faţa lor.

Chiar şi la lumina slabă a celor două baghete, Harry văzu că Bagman se schimbase foarte mult. Nu mai avea aspectul copilăresc şi roz în obraji, iar pasul nu îi mai era zglobiu. Era foarte palid şi părea epuizat.

— Cine e? spuse el, uitându-se spre ei şi încercând să le desluşească feţele. Ce faceţi aici singuri?

Se uitară unii la alţii, surprinşi.

— Păi, are loc un fel de revoltă, zise Ron.

Bagman făcu ochii mari.

— Poftim?

— În campus… Nişte vrăjitori au prins o familie de Încuiaţi…

Bagman afurisi pătimaş.

— Fir-ar să fie! zise el, părând dezorientat şi fără nici un alt cuvânt, Dispăru cu un mic pocnet.

— Domnul Bagman nu prea e stăpân pe situaţie, nu? zise Hermione, încruntându-se.

— Şi totuşi, a fost prinzător la vâjthaţ, zise Ron, conducându-i pe o cărare spre o poieniţă şi aşezându-se într-un loc cu iarbă uscată, la poalele unui copac. „Viespile din Wimbourne” au câştigat Cupa Ligii de trei ori la rând, pe când era el în echipă.

Îşi scoase mica figurină a lui Krum din buzunar, o puse pe pământ şi un timp o privi cum merge. La fel ca adevăratul Krum, figurina avea un mers de raţă şi umerii aduşi în faţă, mult mai puţin impresionant pe picioarele sale lătăreţe decât pe mătură. Harry ascultă cu atenţie zgomotele dinspre campus. Totul părea liniştit, poate că se terminase agitaţia.

— Sper că nici ceilalţi n-au păţit nimic, zise Hermione după un timp.

— Sigur că nu, întări Ron.

— Imaginează-ţi doar, dacă îl prinde tatăl tău pe Lucius Reacredinţă? zise Harry, aşezându-se lângă Ron şi privind şi el figurina lui Krum, care se plimba greoi printre frunzele căzute. A zis mereu că ar vrea să-l prindă cu ceva.

— Asta chiar că ar şterge rânjetul de pe faţa lui Draco, zise Ron.

— Şi totuşi, bieţii Încuiaţi, zise Hermione puţin speriată. Şi dacă nu pot să-i dea jos?

— Or să poată, zise Ron liniştitor, o să găsească ei o modalitate.

— Oricum, fără minte, să facă aşa ceva, când tot Ministerul Magiei este de faţă! zise Hermione. Oare cum de speră să scape basma-curată? Credeţi că au băut sau sunt pur şi simplu…

Însă se opri brusc şi se uită peste umăr. Harry şi Ron se uitară şi ei imediat. Era ca şi când cineva ar fi venit în grabă către poieniţă. Aşteptară, ascultând paşii neregulaţi din spatele copacilor întunecaţi. Însă paşii se opriră subit.

— E cineva acolo? strigă Harry.

Urmă o tăcere de moarte. Harry se ridică şi se uită după copac. Era prea întuneric pentru a vedea la distanţă, însă simţi pe cineva imediat dincolo de raza lor vizuală.

— Cine e?

Şi atunci, total pe nepregătite, liniştea fu spartă de o voce complet diferită de toate celelalte pe care le auziseră în pădure, care zise ceva care nu semăna cu un strigăt de panică, ci mai degrabă cu o vrajă.

— MORSMORDRE!

Ceva mare, verde şi strălucitor ieşi din locul întunecat, pe care ochii lui Harry se chinuiseră să-l scruteze, şi zbură peste vârfurile copacilor.

— Ce-a fost asta? zise Ron, ridicându-se din nou şi privind uluit la arătarea care tocmai se înălţase la cer.

Pentru o clipă, Harry crezu că era un alt grup de spiriduşi, apoi îşi dădu seama că era un craniu imens, compus din ceea ce păreau a fi nişte stele de smarald, cu un şarpe care îi ieşea din gură, ca o limbă. În timp ce priveau, craniul se ridică din ce în ce mai mult, strălucind într-un fel de nor de fum verde, şi rămase atârnat pe cerul negru, asemenea unei noi constelaţii. Deodată, pădurea din jurul lor explodă în ţipete. Harry nu înţelegea de ce, dar singurul motiv ar fi trebuit să fie brusca apariţie a craniului, care acum se ridicase destul de mult pentru a scălda întreaga pădure, ca un semn straniu, într-o lumină artificială. Cercetă în jurul lui, pentru a descoperi persoana care adusese craniul, însă nu văzu pe nimeni.

— Cine e acolo? strigă iar.

— Harry, hai, mişcă!

Hermione îl apucase de spatele hainei şi îl trăgea înapoi.

— Ce s-a întâmplat? zise Harry, speriindu-se când o văzu atât de palidă şi îngrozită.

— Este Semnul Întunecat, Harry! zise Hermione, trăgându-l cât de tare putu. Semnul Ştii-Tu-Cui!

— Al lui Cap-de-Mort…

— Harry, haide!

Harry se întoarse. Ron îl culese pe Krum în miniatură şi toţi trei începură să traverseze în fugă poieniţa. Dar abia apucară să facă vreo câţiva paşi, că o serie de pocnituri scurte anunţară sosirea a douăzeci de vrăjitori, care apărură din senin, înconjurându-i.

Harry se întoarse şi observă instantaneu că fiecare dintre vrăjitori avea bagheta scoasă, îndreptată tocmai spre el, Ron şi Hermione. Fără să se gândească de două ori, strigă „JOS!” şi îi apucă pe ceilalţi doi, trăgându-i la pământ.

— STUPEFY! se auziră douăzeci de voci.

Dâre luminoase ţâşniră de peste tot şi Harry simţi cum îi flutură părul, de parcă poieniţa ar fi fost măturată de un vânt puternic. Ridicându-şi capul un milimetru, văzu raze de lumină roşie ca focul zburând deasupra lor din baghetele vrăjitorilor, intersectându-se, ricoşând din trunchiurile copacilor şi pierzându-se în noapte.

— Stop! strigă o voce pe care o recunoscu. STOP! Este fiul meu!

Părul lui Harry nu mai flutura. Îşi ridică mai mult capul. Vrăjitorul din faţa lui îşi coborâse bagheta. Se întoarse şi îl văzu pe domnul Weasley venind către ei, îngrozit.

— Ron… Harry, zise el cu o voce tremurată, Hermione… Aţi păţit ceva?

— Dă-te la o parte, Arthur, zise o voce rece.