J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry se duse în patul lui, cu mintea plină de tot felul de gânduri. Era conştient că ar fi trebuit să fie extenuat, doar era aproape trei dimineaţa… Era însă cât se poate de treaz… Treaz şi îngrijorat.

Cu trei zile în urmă — acum i se părea că trecuse mult mai mult timp, deşi nu fuseseră decât trei zile — se trezise cu cicatricea arzând. Şi în seara aceea, pentru prima oară în treisprezece ani, apăruse pe cer Semnul Lordului Întunericului. Ce însemnau toate acestea?

Se gândi la scrisoarea pe care i-o scrisese lui Sirius înainte să plece din casa de pe Aleea Boschetelor. O fi primit-o? Când avea să-i răspundă? Harry stătea cu ochii ţintă la tavanul din pânză, dar nu reuşi să adoarmă uşor şi trecu ceva timp până aţipi, mult după ce sforăiturile lui Charlie umplură cortul.

Domnul Weasley îi trezi după doar câteva ore de somn. Strânse corturile cu ajutorul magiei şi plecară din campus cât putură mai repede, trecând pe lângă domnul Roberts, care se afla la uşa cabanei sale. Domnul Roberts avea o figură stranie, părând ameţit de-a binelea. Le făcu semn cu mâna la plecare, urându-le încet „La mulţi ani”.

— O să îşi revină, zise domnul Weasley încet, când se îndreptau spre mlaştină. Câteodată, când i se modifică memoria cuiva, îl face să fie puţin dezorientat pentru o vreme… În cazul ăsta, ce a trebuit să uite Încuiatul ăsta n-a fost o nimica toată…

Când se apropiară de locul unde erau Portalurile, auziră voci insistente şi, când ajunseră acolo, văzură vrăjitoare şi vrăjitori strânşi grămadă în jurul lui Basil, responsabilul cu Portalurile, toţi înghesuindu-se să plece din campus cât mai repede. Domnul Weasley avu o discuţie scurtă cu Basil, după care se aşezară la coadă, reuşind să ia o roată veche de cauciuc cu care ajunseră iar la Stoatshead Hill, înainte de răsăritul soarelui. Merseră prin Ottry St. Catchpole către Vizuină, ziua în amiaza mare, vorbind foarte puţin pentru că erau morţi de oboseală şi se gândeau cu jind la micul dejun. După ce trecură de ultimul cot al drumului, zăriră „Vizuina” şi un strigăt de uşurare răsună de-a lungul drumului mocirlos.

— Oh, slavă Domnului, slavă Domnului!

Doamna Weasley, care îi aştepta în curtea din faţă, bineînţeles, veni în fugă spre ei, cu papucii de casă în picioare.

Chipul îi era palid şi obosit, şi ţinea strâns în mână un exemplar din Profetul zilei.

— Oh, Arthur, am fost atât de îngrijorată… Atât de îngrijorată… Se aruncă de gâtul domnului Weasley şi ziarul îi căzu din mână. Uitându-se la el, Harry văzu scris cu majuscule: MOMENTE DE TEROARE LA CUPA MONDIALĂ DE VÂJTHAŢ şi alături, o poză strălucitoare a Semnului Întunecat pe deasupra copacilor.

— Bine că n-aţi păţit nimic, murmură doamna Weasley ameţită, dându-i drumul domnului Weasley şi privindu-i pe toţi cu ochii înroşiţi de plâns. Sunteţi întregi… Ah, băieţii mei…

Şi, spre mirarea tuturor, îi luă pe Fred şi pe George şi îi îmbrăţişă atât de strâns, încât aceştia se dădură cap în cap.

— Auu! Mamă, ne sufoci…

— Am strigat la voi înainte să plecaţi! zise doamna Weasley, începând să plângă. Numai la asta m-am gândit! Dacă vă prindea Ştiţi-Voi-Cine… Şi ultimul lucru pe care vi-l spusesem era că nu aţi primit destule N.O.V.-uri… Ah, Fred… George…

— Haide, Molly, lasă, suntem toţi vii şi nevătămaţi, o linişti domnul Weasley, dezlipind-o de gemeni şi conducând-o spre casă. Bill, adăugă el încet, ia ziarul, vreau să văd ce scrie…

Se înghesuiră cu toţii în mica bucătărie şi Hermione îi făcu doamnei Weasley o cană de ceai foarte concentrat, în care domnul Weasley insistă să pună o picătură de Ogdens Old Firewhisky. Bill îi dădu ziarul tatălui său. Domnul Weasley cercetă prima pagină, în timp ce Percy se uita peste umărul tatălui său.

— Ştiam eu, zise domnul Weasley supărat. Incapabilii de la Minister… vinovaţii nu au fost prinşi… măsuri superficiale de securitate… vrăjitori specializaţi în Magie Neagră neverificaţi… ruşine naţională… Cine a scris asta? Ah, desigur… Rita Skeeter!

— Femeia asta are ceva cu Ministerul! izbucni Percy mânios. Săptămâna trecută zicea că ne pierdem timpul cu grosimea fundurilor de ceaun, când ar trebui să stârpim vampirii! De parcă n-ar fi menţionat expres în al doisprezecelea paragraf din „Sfaturi pentru tratarea non-vrăjitorilor parţial umani” că…

— Fă-ne o favoare, Percy, zise Bill, căscând de-i trosneau fălcile, şi taci!

— Sunt şi eu menţionat, holbă domnul Weasley ochii în spatele ochelarilor, când ajunse la sfârşitul articolului din Profetul zilei.

— Unde? zise doamna Weasley, înecându-se cu ceaiul cu whisky. Dacă aş fi văzut asta, aş fi ştiut că eraţi în viaţă!

— Nu-mi dau numele, dar la mine se referă, zise domnul Weasley nemulţumit. Fiţi atenţi: Dar vrăjitorii şi vrăjitoarele care aşteptau la marginea pădurii cu sufletul la gură, să fie lămuriţi de oameni ai Ministerului Magiei, au fost dezamăgiţi amarnic. Un oficial al Ministerului a venit la puţin timp după apariţia Semnului Întunecat, pretinzând că nu a fost nimeni rănit, însă refuzând să divulge şi alte informaţii. Dar rămâne de văzut dacă această declaraţie va fi de ajuns pentru a înăbuşi zvonurile cum că ar fi fost scoase mai multe cadavre din pădure, o oră mai târziu. Hai să fim serioşi, zise domnul Weasley exasperat, dându-i ziarul lui Percy. Nimeni nu a fost rănit, ce ar fi vrut să spun? Zvonuri că mai multe cadavre au fost scoase din pădure… Ei bine, acum sigur o să circule zvonul ăsta, după ce a publicat ea aşa ceva!

Şi domnul Weasley oftă din toţi rărunchii.

— Molly, trebuie să mă duc la serviciu, mai zise el, o să trebuiască să aplanăm toată situaţia.

— Vin cu tine, tată, zise Percy cu un ton plin de importanţă. Domnul Crouch o să aibă nevoie de toată lumea. Şi în plus, îi pot prezenta personal raportul despre fundurile de ceaun.

Şi Percy ieşi aproape în fugă din bucătărie.

Doamna Weasley păru foarte necăjită.

— Arthur, dar se presupune că eşti în concediu! Asta nu are nici o legătură cu departamentul tău, sunt sigură că se pot descurca şi fără tine!

— Trebuie să mă duc, Molly, zise domnul Weasley, să încerc să dreg lucrurile. Mă schimb şi plec.

— Doamnă Weasley, zise Harry deodată, neputând să se abţină, a sosit cumva Hedwig cu o scrisoare pentru mine?

— Hedwig, dragule? zise doamna Weasley distrată. Nu… nu, nu a venit deloc poşta.

Ron şi Hermione pe priviră curioşi pe Harry.

Aruncându-le o privire semnificativă prietenilor lui, spuse cu glas tare:

— Pot să-mi duc lucrurile la tine în cameră, Ron?

— Da… cred că mi le duc şi eu, se prinse Ron imediat. Hermione?

— Da, zise şi ea repede şi toţi trei ieşiră din bucătărie cu paşi repezi, îndreptându-se către scări.

— Ce e, Harry? îl întrebă Ron, imediat ce închiseră uşa de la mansardă în urma lor.

— Este ceva ce nu v-am spus, zise Harry. Duminică dimineaţă, m-am trezit şi iar m-a durut cicatricea.

Ron şi Hermione reacţionară aproape exact cum îşi imaginase Harry în Aleea Boschetelor. Hermione tresări şi începu imediat să îi dea sfaturi, menţionând mai multe volume de cărţi în care să caute şi pe toată lumea, începând de la Albus Dumbledore la Madame Pomfrey, matroana de la Hogwarts.