J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Şi ce spune Ochi-Nebun că s-a întâmplat? întrebă domnul Weasley, deschizând călimara, înmuindu-şi pana şi pregătindu-se să ia notiţe.

Domnul Diggory îşi roti ochii.

— Zice că a auzit un intrus la el în curte. Că se furişa către casă, dar a fost oprit de pubelele lui.

— Ce au făcut pubelele? întrebă domnul Weasley, scriind în viteză.

— Au făcut mult zgomot şi au împroşcat totul cu gunoi, din câte ştiu eu, continuă domnul Diggory. Se pare că una dintre ele încă se mai zbătea când a venit polisia…

Domnul Weasley mormăi:

— Şi ce e cu intrusul?

— Arthur, îl ştii pe Ochi-Nebun Moody, zise capul domnului Diggory, dându-şi iar ochii peste cap. Cineva care se furişa în curtea lui noaptea? Probabil că o să dai de vreo pisică bezmetică, acoperită cu coji de cartof. Dar dacă cei de la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pun mâna pe Ochi-Nebun, nu-l văd bine… Gândeşte-te la trecutul lui… Trebuie să-l scoatem basma curată, să-i punem în cârcă nişte acuzaţii cât mai inofensive, ceva din departamentul tău… Ce-ar fi să zicem că a făcut să explodeze pubelele?

— Da, poate găsesc ceva, zise domnul Weasley, încă scriind foarte repede, posomorât şi cu fruntea încruntată. Sper că nu şi-a folosit bagheta… De fapt, nu a atacat pe nimeni, nu-i aşa?

— Pun pariu că a sărit din pat şi a început să blesteme tot ce-a văzut pe fereastră, zise domnul Diggory, dar o să le fie foarte greu să demonstreze acest lucru, dat fiind că nu sunt victime sau stricăciuni.

— Bine, vin, zise domnul Weasley, după care îşi puse pergamentul cu notiţele pe care le luase în buzunar şi ieşi val vârtej din bucătărie.

Capul domnului Diggory o privi pe doamna Weasley.

— Îmi pare rău, Molly, zise el, mai calm, că vă deranjez atât de dimineaţă… dar Arthur este singurul care poate să-l scape pe Ochi-Nebun şi doar ştii că azi ar trebui să-şi înceapă noul serviciu. De ce a trebuit să se întâmple aşa ceva tocmai azi-noapte?

— Nu-i nimic, Amos, zise doamna Weasley. Eşti sigur că nu vrei nişte pâine prăjită sau altceva, înainte să pleci?

— A, da, bine… hai, totuşi, zise domnul Diggory. Doamna Weasley luă o felie de pâine prăjită cu unt din teancul de pe masă, o puse în cleştele de şemineu şi i-o dădu în gură domnului Diggory.

— Mulţumesc, zise el cu o voce slabă şi apoi, cu un pocnet mic, se făcu nevăzut.

Harry îl auzi pe domnul Weasley luându-şi grăbit la revedere de la Bill, Charlie, Percy şi de la fete. În cinci minute, era înapoi în bucătărie, cu roba pusă cum trebuie, pieptănându-se din mers.

— Ar trebui să mă grăbesc… Un semestru plăcut, băieţi, le zise domnul Weasley lui Harry, lui Ron şi gemenilor, aruncându-şi o pelerină pe umeri şi pregătindu-se să Dispară. Molly, te descurci tu cu copiii, îi duci la gara „King’s Cross”, da?

— Sigur că da, zise ea. Tu ai grijă de Ochi-Nebun, ne descurcăm noi!

În timp ce domnul Weasley Dispărea, Bill şi Charlie intrară în bucătărie.

— A pomenit cineva de Ochi-Nebun? întrebă Bill. Ce-a mai făcut de data asta?

— Zice că încercat cineva să-i spargă azi-noapte casa, răspunse doamna Weasley.

— Ochi-Nebun Moody? zise George îngândurat, punându-şi gem pe o felie de pâine prăjită. Nu cumva e smintitul ăla…

— Tatăl vostru îl respectă mult pe Ochi-Nebun Moody, zise doamna Weasley tăios.

— Da, păi, tata colecţionează şi el prize, nu? întrebă Fred încet, când doamna Weasley ieşi din cameră. Cine se aseamănă…

— Moody a fost un mare vrăjitor pe vremuri, zise Bill.

— Este prieten din tinereţe cu Dumbledore, nu? întrebă Charlie.

— Totuşi, Dumbledore nu este chiar… normal, nu-i aşa? zise Fred. Adică, ştiu că e un geniu şi tot restul, dar…

— Cine este Ochi-Nebun? întrebă Harry.

— A lucrat la Minister, acum a ieşit la pensie, zise Charlie. L-am întâlnit o dată când m-a dus tata la serviciul lui. Era un Auror — unul dintre cei mai buni — un expert în prinderea vrăjitorilor care se ocupau cu Magia Neagră, adăugă el, văzând privirea nedumerită a lui Harry. Jumătate din celulele de la Azkaban sunt pline datorită lui. Aşa şi-a făcut mulţi duşmani… familiile celor pe care i-a prins, în cea mai mare parte… Şi am auzit că a devenit de-a dreptul paranoic la bătrâneţe. Nu mai are încredere în nimeni. Vede Magie Neagră peste tot!

Bill şi Charlie se hotărâră să-i conducă până la gara „King’s Cross”, dar Percy, cerându-şi scuze peste scuze, le zise că era absolută nevoie de el la Minister.

— Pur şi simplu nu pot să mă învoiesc în momentul ăsta, le spuse el. Domnul Crouch a ajuns să nu se mai poată lipsi de mine!

— Da? Ştii ceva, Percy? zise George cu multă seriozitate. Poate că în curând o să înveţe şi cum te cheamă!

Doamna Weasley folosise telefonul de la Poşta din sat pentru a chema trei taxiuri din lumea Încuiaţilor, absolut obişnuite, ca să îi ducă la Londra.

— Arthur a încercat să împrumute nişte maşini de la Minister pentru noi, îi şopti doamna Weasley lui Harry, în timp ce stăteau în curtea cu băltoace, privind cum şoferii puneau cele şase cufere grele în maşinile lor. Însă nu mai era nici una liberă… O, Doamne, şoferii ăştia nu par prea încântaţi, nu?

Harry preferă să nu-i spună doamnei Weasley că şoferilor de taxi din lumea Încuiaţilor rareori li se întâmpla să fie entuziasmaţi că transportă bufniţe, mai ales agitate, aşa cum era Pigwidgeon, care scotea nişte sunete stridente, absolut exasperante. Şi nici nu erau morţi de încântare când explodau pe neaşteptate nişte Artificii Filibuster, aşa cum se întâmplase când se deschisese din greşeală cufărul lui Fred, făcându-l pe şofer să tresară înspăimântat şi să urle de durere, când Şmecherilă i se căţărase speriat pe picior.

Călătoria fu neplăcută şi obositoare, copiii fiind înghesuiţi în taxiuri, alături de cufere. Lui Şmecherilă îi luă ceva timp să îşi revină de pe urma artificiilor şi, până să intre în Londra, Harry, Ron şi Hermione trebuiră să suporte zeci de zgârieturi. Răsuflară uşuraţi când coborâră la „King’s Cross”, deşi ploua mai tare ca niciodată şi fură udaţi până la piele, cât timp traversară strada aglomerată şi intrară cu cuferele în gară.

De-acum, Harry nu mai avea probleme să ajungă la peronul 9 şi 3/4. Trebuia să treci, pur şi simplu, printr-o barieră care despărţea peroanele 9 şi 10. Singura parte mai delicată era să faci acest lucru în aşa fel încât să nu se observe, pentru a nu atrage atenţia Încuiaţilor. Şi atunci, se împărţiră în grupuri mai mici. Harry, Ron şi Hermione (cei care săreau cel mai tare în ochi, având în vedere că erau însoţiţi de Pigwidgeon şi Şmecherilă) merseră primii. Se sprijiniră uşor pe bariera dintre peroane, discutând fără nici o grijă şi trecură prin ea… Şi atunci, peronul 9 şi 3/4 prinse viaţă sub ochii lor.

Expresul de Hogwarts, un tren cu aburi, de un roşu strălucitor, era deja acolo. Din el se ridicau nori de abur, printre care elevii de la Hogwarts şi părinţii lor de pe peron păreau nişte fantome întunecate. Pigwidgeon făcea mai mult zgomot ca niciodată, drept răspuns la chemarea atâtor alte bufniţe. Harry, Ron şi Hermione se duseră să-şi găsească locurile şi în curând îşi aranjau bagajele într-un compartiment de la mijlocul trenului. Apoi săriră înapoi pe peron, ca să-şi ia la revedere de la doamna Weasley, Bill şi Charlie.

— S-ar putea să ne întâlnim mai devreme decât credeţi, zise Charlie zâmbind, când o îmbrăţişă pe Ginny.