J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Moody vorbea iar şi Harry abia dacă îl auzea, ca şi cum s-ar fi aflat la mare distanţă. Cu un mare efort, reveni în prezent şi ascultă ce spunea Moody.

— Abracadabra este un blestem care cere puteri magice deosebite pentru a acţiona eficient… Dacă v-aţi scoate acum baghetele, le-aţi îndrepta către mine şi aţi rosti cuvintele magice, cred că nici măcar nu mi-ar curge sânge din nas! Dar asta nu contează. Nu sunt aici ca să vă învăţ cum să aruncaţi blesteme! Şi dacă nu există un contrablestem, de ce să vă spun despre Blestemul Abracadabra? Pentru că trebuie să ştiţi! Trebuie să ştiţi tot ce poate fi mai rău. Nu trebuie să vă treziţi că îl simţiţi pe propria voastră piele. VIGILENŢĂ CONTINUĂ! tună el şi toţi tresăriră iar. Aceste trei blesteme — Abracadabra, Imperius şi Cruciatus — sunt cunoscute ca Blestemele de Neiertat. Folosirea unuia dintre ele asupra unei fiinţe umane este de ajuns pentru a vă duce la Azkaban! Iată cu ce vă confruntaţi, iată de ce trebuie să vă învăţ să luptaţi contra lor! Aveţi nevoie de o instruire prealabilă. Trebuie să ştiţi cum să vă apăraţi. Dar cel mai important este că trebuie să fiţi mereu vigilenţi, încontinuu. Scoateţi-vă penele de scris şi scrieţi tot ce vă spun…

Îşi petrecură restul orei luând notiţe despre fiecare Blestem de Neiertat. Nimeni nu scoase un cuvânt până nu sună clopoţelul, dar când Moody le dădu drumul şi ieşiră din clasă, izbucni o adevărată furtună de discuţii. Cei mai mulţi erau speriaţi de blesteme…

— Ai văzut cum s-a zbătut şi s-a chircit?

— Şi cum l-a omorât? Aşa, pur şi simplu!

Discutau despre ora care trecuse, îşi zise Harry, de parcă fusese un spectacol extraordinar, dar lui nu i se păruse deloc distractiv. Şi se părea că şi Hermione gândea la fel…

— Grăbiţi-vă, îi zori ea încordată pe Harry şi pe Ron.

— Doar nu mergem iar la biblioteca aia afurisită? întrebă Ron.

— Nu, zise Hermione scurt, arătând către holul alăturat. Neville!

Neville stătea singur, la jumătatea holului, privind absent zidul de piatră de vizavi cu aceeaşi expresie îngrozită, cu ochii holbaţi, exact ca atunci când Moody demonstrase Blestemul Cruciatus.

— Neville? spuse Hermione cu blândeţe.

Neville se uită în jur.

— Ah, bună, zise el, vorbind mult mai subţire decât de obicei. Ce lecţie interesantă, nu? Oare ce avem la cină, mi-e o foame de lup, vouă nu?

— Neville, te simţi bine? insistă Hermione.

— A, da, sigur că da, bolborosi Neville cu aceeaşi voce deosebit de subţire. O cină foarte interesantă… adică lecţie… Ce avem de mâncare?

Ron îi aruncă lui Harry o privire speriată.

— Neville, ce…

Se auzi însă un bocănit straniu din spatele lor şi se întoarseră. Îl văzură pe profesorul Moody şchiopătând spre ei. Toţi patru tăcură, privindu-l neliniştiţi, dar când vorbi, ieşi un mormăit mult mai blând şi mai domol decât auziseră până atunci.

— E în ordine, fiule, îi zise el lui Neville. Ce-ar fi să vii la mine în birou? Hai să bem o ceaşcă de ceai împreună…

Neville păru şi mai speriat la gândul unui ceai în compania lui Moody. Nu se mişcă şi nici nu scoase vreun cuvânt.

Moody îşi aţinti ochiul magic asupra lui Harry.

— Tu te simţi bine, Potter?

— Da, zise Harry, aproape sfidător.

Ochiul albastru al lui Moody sclipi uşor, în timp ce îl cerceta pe Harry, apoi profesorul spuse:

— Trebuie să ştiţi toate astea… Poate că pare dur, dar trebuie să ştiţi! Nu are rost să ne prefacem… Ei bine, haide, Poponeaţă, am nişte cărţi care s-ar putea să te intereseze…

Neville se uită disperat la Harry, la Ron şi la Hermione, dar ei nu ziseră nimic, aşa că nu avu de ales decât să se lase dus, una dintre mâinile noduroase ale lui Moody fiind fixată pe umărul său.

— Ce-a fost asta? zise Ron, privindu-i pe Neville şi pe Moody cum dau colţul.

— Nu ştiu, zise Hermione gânditoare.

— Ce lecţie totuşi, nu? îi zise Ron lui Harry, pe când mergeau către Marea Sală. Fred şi George aveau dreptate, nu? Chiar că ştie ce face Moody ăsta, aşa e? Şi când a aruncat Blestemul Abracadabra, cum a murit păianjenul ăla! Imediat, doar a…

Dar Ron tăcu brusc când văzu expresia de pe chipul lui Harry şi nu mai vorbi până nu ajunseră în Marea Sală, când zise că ar fi fost bine să se apuce de îndată să facă predicţiile pentru profesoara Trelawney, pentru ora din seara aceea, pentru că avea să le ia o grămadă de timp.

Hermione nu se alătură discuţiei lor, ci mâncă îngrozitor de repede şi apoi plecă iar la bibliotecă. Harry şi Ron se întoarseră în Turnul Cercetaşilor, iar Harry, care nu se gândise la altceva în timpul mesei, deschise el însuşi discuţia despre Blestemele de Neiertat.

— Oare Moody şi Dumbledore nu ar avea probleme la Minister, dacă s-ar şti că am văzut efectele blestemelor? întrebă Harry când se apropiară de doamna grasă din tablou.

— Probabil că da, zise Ron, dar Dumbledore a făcut mereu cum a crezut de cuviinţă, nu-i aşa, iar Moody are probleme de ani de zile, presupun… Întâi atacă şi după aceea îşi pune întrebări! De exemplu, pubelele. Aiureli!

Doamna Grasă le făcu loc şi intrară în camera de zi a Cercetaşilor, aglomerată şi zgomotoasă.

— Atunci, ne luăm lucrurile pentru „Previziuni despre viitor”? întrebă Harry.

— Presupun că da, mormăi Ron.

Urcară în dormitor ca să îşi ia cărţile şi hărţile. Îl găsiră pe Neville singur, stând pe patul său şi citind. Părea mult mai calm decât la sfârşitul orei lui Moody, deşi nu intrase cu totul în normal. Ochii îi erau încă puţin dilataţi.

— Ţi-ai revenit, Neville? îl întrebă Harry.

— A da, zise Neville, nu mai am nimic. Citesc cartea pe care mi-a împrumutat-o domnul profesor Moody…

Le arătă cartea: „Plantele de apă cu puteri magice din Mediterana şi proprietăţile lor”.

— Se pare că doamna profesoară Lăstar i-a zis domnului profesor Moody că sunt foarte bun la „Ierbologie”, zise Neville.

În tonul lui era un strop de mândrie pe care Harry rareori o mai observase la el.

— Doamna profesoară Lăstar i-a zis că mi-ar face plăcere să citesc cartea asta…

Faptul că-i spusese lui Neville ce aflase de la profesoara Lăstar despre el, îşi zise Harry, fusese un mod plin de tact din partea lui Moody de a-l înveseli pe Neville, pentru că bietul de el rareori era lăudat că era bun la vreo materie. Probabil că acelaşi gest l-ar fi făcut şi profesorul Lupin.

Harry şi Ron îşi luară cărţile despre „Desluşirea viitorului” şi se întoarseră în camera de zi, unde se aşezară la o masă şi se puseră pe treabă cu predicţiile pentru ora următoare. O oră mai târziu însă, nu puteau zice că făcuseră mari progrese, deşi masa era plină de bucăţele de pergament cu tot felul de calcule şi simboluri, iar creierul lui Harry era ameţit, de parcă ar fi respirat vaporii care se ridicau din focul profesoarei Trelawney.

— Habar nu am ce ar trebui să însemne astea, zise el, uitându-se la o listă lungă cu calcule.

— Ştii ce cred eu? zise Ron, care avea părul măciucă din cauză că îşi trecuse de nenumărate ori degetele prin păr, de disperare. Cred că este cazul să trecem la vechea metodă de… ghicire a viitorului!

— Adică, să inventăm totul?

— Da, zise Ron, dând la o parte mulţimea notiţelor de pe masă.

Îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie.

— Lunea viitoare, citi el cu glas tare ceea ce scria, s-ar putea să mă pască o răceală, din cauza conjuncţiei nefericite dintre Marte şi Jupiter.