J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Ca şi cum asta ar fi avut vreo importanţă!

— Tu îl placi doar pentru că arată bine, spuse Ron răutăcios.

— Ba, pardon, nu îmi plac oamenii doar pentru felul cum arată! zise Hermione indignată.

Ron tuşi insinuant, scoţând un mormăit care semăna foarte tare cu „Lockhart”!

Apariţia pancartei în holul de la intrare avusese o mare influenţă asupra celor din castel. În timpul săptămânii următoare, se părea că singurul subiect de conversaţie, oriunde s-ar fi dus Harry, era Turnirul celor trei vrăjitori. Zvonurile zburau din elev în elev ca nişte microbi extrem de contagioşi: cine avea să se înscrie ca să reprezinte Hogwarts, ce va implica de fapt turnirul, prin ce se deosebeau elevii de la Beauxbatons şi Durmstrang de ei, cei de la Hogwarts.

Şi Harry observă că în castel se făcea curăţenie mai minuţios ca altă dată. O serie de portrete întunecate de vreme fuseseră frecate cu nădejde, spre marea nemulţumire a posesorilor lor, care bombăneau supăraţi şi posomorâţi în ramele lor, tresărind când îşi vedeau feţele roz în oglindă. Armurile căpătară strălucire şi se mişcau fără să scârţâie, iar Argus Filch, îngrijitorul, se purta atât de urât cu orice elev care uita să se şteargă pe picioare, încât speriase nişte elevi din anul întâi, făcându-i să izbucnească în lacrimi.

Şi profesorii păreau ciudat de tensionaţi.

— Poponeaţă, te rog frumos să nu spui la nimeni de la Durmstrang că nu poţi face o simplă Vrajă de Mutare! strigă profesoara McGonagall la sfârşitul unei lecţii extraordinar de dificile, după ce Neville îşi transplantase din greşeală propriile urechi pe un cactus.

Când coborâră la micul dejun, în dimineaţa zilei de 30 octombrie, descoperiră că Marea Sală fusese decorată peste noapte. Pe pereţi erau întinse enorme steaguri de mătase, fiecare reprezentând câte o casă de la Hogwarts: roşu cu un leu auriu pentru Cercetaşi, albastru cu un şoim de bronz pentru Ochi-de-Şoim, galben cu un bursuc negru pentru Astropufi şi verde cu un şarpe argintiu pentru Viperini. În spatele mesei profesorilor, trona cel mai mare steag, cu blazonul complet al castelului Hogwarts: un leu, un şoim, un bursuc şi un şarpe, uniţi în jurul unui H mare.

Harry, Ron şi Hermione îi zăriră pe Fred şi pe George la masa Cercetaşilor. Încă o dată, şi iarăşi foarte suspect, stăteau departe de ceilalţi şi discutau în şoaptă. Ron îi conduse către ei.

— Da, nu e de bine, îi spunea cu tristeţe George lui Fred. Dar dacă nu vrea să vorbească direct cu noi, o să trebuiască să-i trimitem scrisoarea. Sau mai bine i-o dăm direct în mână! Nu ne poate evita la nesfârşit…

— Cine vă evită? zise Ron, aşezându-se lângă ei.

— Tare m-aş bucura dacă ai fi tu ăla, îi zise Fred sarcastic, părând enervat de întreruperea lui Ron.

— Ce nu e de bine? îl întrebă apoi pe George.

— Să ai un frate îngrozitor de curios, aşa ca tine, răspunse George.

— V-a venit vreo idee în legătură cu Turnirul celor trei vrăjitori? întrebă Harry. Mai aveţi de gând să vă înscrieţi?

— Am întrebat-o pe McGonagall cum sunt aleşi campionii, dar nu a vrut să-mi spună, zise George amărât. Mi-a zis să tac şi să perfecţionez transfigurarea ratonului meu.

— Oare care o să fie încercările? întrebă Ron gânditor. Ştii, Harry, cred că noi le-am putea face faţă, doar am mai făcut lucruri periculoase şi înainte…

— Dar nu în faţa unui juriu, zise Fred. McGonagall a spus că juriul dă puncte acestor campioni în funcţie de felul în care îşi duc la îndeplinire încercările.

— Cine face parte din juriu? întrebă Harry.

— Păi, directorii şcolilor participante fac parte întotdeauna din juriu, răspunse Hermione şi toţi se uitară la ea surprinşi, pentru că toţi trei directorii fuseseră răniţi în timpul turnirului din 1792, când ieşise în decor un bazilisc pe care trebuiau să-l prindă campionii.

Hermione observă că toţi o priveau uimiţi şi spuse cu aerul ei obişnuit că era evident că nimeni altcineva nu mai citise toate cărţile recomandate, aşa cum făcuse ea.

— Am citit în „Hogwarts: Scurtă istorie”. Dar cărţile nu sunt o sursă complet sigură, e adevărat. „O istorie revizuită a castelului Hogwarts” ar fi un titlu mai potrivit. Sau „O istorie cât se poate de incorectă şi selectivă a castelului Hogwarts, care omite complet sau ascunde anumite evenimente”.

— Despre ce tot vorbeşti? întrebă Ron, deşi Harry cam bănuia ce avea să urmeze.

— Despre spiriduşii de casă! strigă Hermione, confirmând bănuielile lui Harry. Nici măcar o dată, în peste o mie de pagini, nu este menţionat în cartea asta că ne lăfăim cu toţii şi trăim pe socoteala a sute de sclavi!

Harry clătină din cap şi începu să îşi mănânce omleta. Lipsa de entuziasm a lui şi a lui Ron nu îi potolise deloc hotărârea Hermionei de a le face dreptate spiriduşilor de casă. Amândoi dăduseră însă câte doi sticli pe insigne S.P.A.S., însă asta nu fusese de ajuns pentru Hermione. Dar sticlii lor fuseseră pierduţi şi parcă Hermione se îndârjise şi mai tare. Din momentul acela, îi tot presa pe Harry şi pe Ron mai întâi să le poarte şi apoi să îi convingă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Ba mai mult, în fiecare seară, în camera de zi a Cercetaşilor, zăngănea cutia de strâns banii în faţa colegilor, încercând să îi oblige să îşi ofere contribuţia pentru cauza spiriduşilor de casă.

— Vă daţi seama că vă sunt schimbate cearşafurile, că vă este aprins focul, că sunt curăţate clasele şi că mâncarea este gătită de un grup de creaturi magice care nu sunt plătite şi sunt tratate ca nişte sclavi? continuă ea cu înflăcărare.

Unii elevi, ca Neville, de exemplu, plătiseră numai ca să nu îi mai bată Hermione la cap. Câţiva păreau oarecum interesaţi de ce avea ea de spus, însă nu erau prea dornici să aibă un rol activ în campanie. Majoritatea credeau că totul era o mare glumă.

Ron îşi dădu ochii peste cap şi îşi pironi privirile în tavan, pe unde pătrundea lumina molcomă de toamnă, iar Fred deveni extrem de interesat de şunca lui din farfurie (ambii gemeni refuzaseră să cumpere insigne S.P.A.S.). Dar George se aplecă spre Hermione.

— Ascultă-mă o clipă, ai fost vreodată în bucătărie, Hermione?

— Nu, bineînţeles că nu, zise Hermione scurt. Nu cred că elevii au voie să…

— Ei bine, noi am fost, zise George, uitându-se la Fred, şi încă de o grămadă de ori, ca să furăm câte ceva de mâncare. Şi am dat de spiriduşii de casă, dar nu erau nefericiţi deloc! Din contră, ei cred că au cea mai bună slujbă din lume…

— Asta din cauză că sunt needucaţi şi nu sunt trimişi la şcoli, ca să nu afle nimic, începu Hermione cu înflăcărare, dar următoarele ei cuvinte fură înecate de zgomotul subit de deasupra lor, care anunţa sosirea poştei via-bufniţe.

Harry ridică privirile şi o văzu pe Hedwig venind spre el. Hermione tăcu brusc. Şi ea, şi Ron o urmăriră pe Hedwig cu privirile, neliniştiţi, până când bufniţa se aşeză pe umărul lui Harry, strângându-şi aripile şi întinzându-şi picioruşul, obosită.

Harry luă bileţelul lui Sirius şi îi oferi lui Hedwig o bucăţică din şunca lui, pe care ea o mânca recunoscătoare. Apoi, asigurându-se că Fred şi George erau cufundaţi în continuare în discuţia lor despre Turnirul celor trei vrăjitori, Harry le citi în şoaptă, lui Ron şi Hermionei, scrisoarea lui Sirius.

Harry,

Am apreciat ce ai vrut să faci, dar să ştii că m-am întors în ţară şi mi-am găsit o ascunzătoare sigură. Vreau să mă ţii la curent cu tot ce se întâmplă la Hogwarts. Nu o folosi pe Hedwig, schimbă mereu bufniţele mesagere şi nu-ţi face probleme pentru mine, mai bine ai grijă de tine. Nu uita ce ţi-am spus despre cicatrice…