J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Hm, păi, unde sunt Homarii cu capete explozive?

— I-am dus în grădina cu dovleci, zise Hagrid vesel. Se fac enormi, adevăraţi giganţi, cred că au deja vreo şase metri lungime! Problema e că au început să se omoare între ei…

— O, nu! Chiar aşa? zise Hermione, aruncându-i o privire cruntă lui Ron, care, uitându-se la ciudata coafură a lui Hagrid, tocmai deschisese gura ca să spună ceva în legătură cu ea.

— Da, zise Hagrid trist. Da’ e totu’ în ordine, i-am pus în cutii separate. Încă mai am vreo douăzeci.

— Da, ce ghinion, făcu Ron.

Hagrid nu îşi dădu seama că de fapt era o remarcă sarcastică.

Coliba lui Hagrid era formată dintr-o singură cameră, iar într-un colţ al ei se afla un pat gigantic, acoperit cu o plapumă de puf enormă. În faţa focului aprins, se aflau o masă şi scaune de lemn la fel de mari. Mai multe bucăţi de şuncă erau puse deasupra focului, la afumat, iar de tavan atârnau fel de fel de păsări vânate de Hagrid.

Se aşezară la masă, în timp ce Hagrid începea să pregătească ceaiul, şi în curând se cufundară în alte discuţii aprinse despre Turnirul celor trei vrăjitori. Hagrid părea să fie la fel de entuziasmat ca ei.

— Staţi să vedeţi, zise el, zâmbind. Staţi să vedeţi… Or să fie nişte chestii cum nici nu vă puteţi imagina! Prima probă… Ah, dar n-am voie să vă spun…

— Hai, Hagrid! îl rugară Harry, Ron şi Hermione, dar el clătină doar din cap, zâmbind misterios.

— Nu vreau să vă stric surpriza, zise Hagrid, însă vă asigur că o să fie spectaculos. Nu o să le fie uşor campionilor. Nu am crezut că o să trăiesc să mai văd un turnir!

Până la urmă rămaseră la masa de prânz la Hagrid, deşi nu prea se omorâră cu mâncatul… Hagrid făcuse friptură de vită, aşa cum zicea el, dar după ce Hermione descoperi o gheară mare în porţia ei, atât ei, cât şi băieţilor le pieri pofta de mâncare. Oricum, se distrară, încercând să-l convingă pe Hagrid să le spună care aveau să fie probele turnirului, făcând diverse speculaţii în legătură cu campionii care urmau să fie aleşi şi întrebându-se dacă Fred şi George mai aveau încă bărbi.

O ploaie fină începu să cadă pe la mijlocul dupăamiezei. Era foarte plăcut la gura focului, ascultând cum răpăiau picăturile la fereastră şi privindu-l pe Hagrid cum îşi cârpea şosetele şi se certa cu Hermione pe tema spiriduşilor de casă, pentru că refuzase categoric să se alăture societăţii S.P.A.S., înfiinţată de Hermione.

— Aş face ceva incorect, Hermione, zise el grav, băgând un fir gros de lână galbenă într-un ac enorm. Spiriduşii de casă trebuie să aibă grijă de oameni, asta le place, doar ştii, nu? I-ai face foarte nefericiţi dacă nu i-ai mai lăsa să lucreze şi i-ai insulta dacă i-ai plăti!

— Dar Harry l-a eliberat pe Dobby şi el era încântat! exclamă Hermione. Şi am auzit că acum cere să fie plătit pentru munca lui!

— Da, păi, fiindcă mai există… ciudaţi în fiecare specie… Nu că ar exista vreun spiriduş care nu ar vrea să fie liber, dar nu o să-i convingi niciodată pe majoritatea dintre ei… Nu, nu mă bag, Hermione!

Hermione era cu adevărat supărată şi îşi pusese cutia cu insignele la loc, în buzunarul pelerinei.

Pe la cinci şi jumătate începuse să se întunece şi Ron, Harry şi Hermione se gândiră că era timpul să se întoarcă la castel, la serbarea de Halloween şi mai ales la desemnarea campionilor şcolilor de magie.

— Vin şi eu cu voi, zise Hagrid, oprindu-se din cârpit. Aşteptaţi-mă puţin…

Hagrid se ridică, se duse la dulapul cu sertare şi începu să caute ceva în unul dintre ele. Nu îi acordară mare atenţie, până când le ajunse la nări un miros îngrozitor.

Înecându-se şi tuşind, Ron întrebă:

— Hagrid, ce e asta?

— Care? zise Hagrid, întorcându-se către ei cu o sticlă mare în mână. Aaa, vă place?

— E… aftershave? zise Hermione, abia articulând cuvintele.

— Păi… apă de colonie, mormăi Hagrid, roşind. Poate că e puţin cam mult, adăugă el repede. Staţi aşa, scap de ea îndată…

Ieşi grăbit din cabană şi îl văzură pe fereastră, spălându-se în butoiul cu apă de afară.

— Apă de colonie? zise Hermione uimită. Hagrid?

— Şi care e chestia cu părul şi costumul? întrebă Harry în şoaptă.

— Uitaţi-vă! zise Ron deodată, arătând spre fereastră.

Hagrid tocmai terminase cu spălatul şi se îndreptase din mijloc. Dacă roşise înainte, asta era nimic pe lângă culoarea feţei lui în acel moment. Ridicându-se cu mare grijă, ca să nu îi vadă Hagrid, Harry, Ron şi Hermione se uitară pe fereastră şi văzură că Madame Maxime şi elevii de la Beauxbatons tocmai coborâseră din trăsură, ducându-se şi ei la petrecerea de Halloween. Nu auzeau ce spunea Hagrid, dar vorbea cu Madame Maxime cu aceeaşi expresie aeriană, pierdută, pe care Harry nu o mai văzuse pe chipul lui Hagrid decât o singură dată, atunci când îl privise pe Norbert, puiul de dragon.

— Se duce la castel cu ea! zise Hermione indignată. N-a zis să-l aşteptăm, că merge cu noi?

Fără să arunce măcar o privire către colibă, Hagrid mergea alături de Madame Maxime, urcând pajiştea care ducea la castel, iar elevii de la Beauxbatons veneau în urma lor, alergând ca să ţină pasul cu mersul lor.

— O place! zise Ron, nevenindu-i să creadă. Păi, dacă or să aibă copii, or să ajungă în cartea recordurilor! Pun pariu că un copil de-al lor ar cântări cam o tonă!

Ieşiră din casă şi închiseră uşa în urma lor. Era surprinzător de întuneric afară. Strângându-şi pelerinele în jurul corpului, porniră pe pajiştea în pantă.

— Oooh, uite-i! şopti Hermione.

Cei de la Durmstrang veneau spre castel dinspre lac. Viktor Krum mergea alături de Karkaroff, iar ceilalţi elevi de la Durmstrang după ei. Ron îl privi emoţionat pe Krum, dar acesta nu se uită în jurul lui deloc şi intră în holul de la intrare, puţin înaintea celor trei prieteni.

Când intrară în Marea Sală, luminată ca ziua de lumânările de Halloween, aproape că nu mai aveai unde să arunci un ac. Sala gemea de lume. Pocalul de Foc fusese mutat, aflându-se acum pe masa profesorilor, în faţa scaunului gol al lui Dumbledore. Fred şi George, care scăpaseră de bărbi, păreau să facă faţă destul de bine nereuşitei.

— Sper să fie aleasă Angelina campioana noastră, zise Fred, când Harry, Ron şi Hermione se aşezară.

— Şi eu! zise Hermione pe dată. Ei bine, o să aflăm în curând!

Serbarea de Halloween părea să dureze mult mai mult decât de obicei. Poate din cauză că era a doua serbare din ultimele două zile, Harry nu mai era interesat de mâncărurile extravagante, cum ar fi fost în mod normal. Ca toţi ceilalţi din Marea Sală, judecând după capetele lor ridicate şi expresia nerăbdătoare de pe fiecare faţă, după foiala continuă şi ridicatul de la masă ca să vadă dacă Dumbledore terminase de mâncat, Harry nu vroia decât să se golească odată farfuriile şi să audă cine erau campionii aleşi de Pocalul de Foc.

Într-un târziu, farfuriile de aur se întoarseră la starea lor imaculată de la început. Se auzi un murmur puternic în toată sala, care încetă brusc, imediat ce se ridică Dumbledore de la masă. De o parte şi de alta a lui, profesorul Karkaroff şi Madame Maxime păreau la fel de încordaţi şi nerăbdători ca toţi ceilalţi. Ludo Bagman zâmbea şi le făcea cu mâna mai multor elevi. Domnul Crouch, pe de altă parte, părea complet blazat, aproape plictisit.

— Ei bine, Pocalul este aproape gata să decidă, zise Dumbledore. Cred că mai are nevoie de încă un minut. Când li se strigă numele, îi rog pe campioni să vină la capătul sălii, să treacă pe lângă masa profesorilor şi să intre în camera alăturată — arătă către o uşă din spatele mesei profesorilor — unde vor primi primele instrucţiuni.