J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Eşti sigur? şopti Cedric.

— Foarte sigur, zise Harry. I-am văzut.

— Dar cum ai aflat? Nu ar trebui să ştim…

— Nu contează, zise Harry repede — ştia că Hagrid ar fi avut probleme, dacă ar fi spus adevărul — dar nu sunt singurul. Până acum trebuie să fi aflat şi Fleur, şi Krum… Madame Maxime şi Karkaroff au văzut şi ei dragonii.

Cedric se ridică, cu mâinile pline de pene îmbibate în cerneală, cu geanta ruptă, atârnându-i de umăr. Se uită la Harry şi în ochii săi licări ceva ciudat, aproape ca o suspiciune.

— De ce mi-ai spus? întrebă el.

Harry se uită la el, nevenindu-i să creadă. Era sigur că Cedric nu l-ar fi întrebat, dacă ar fi văzut dragonii cu ochii lui. Harry nu le-ar fi dorit nici măcar duşmanilor să-i înfrunte pe monştrii aceia… Ei, poate doar lui Reacredinţă sau lui Plesneală…

— Pentru că aşa e corect, nu? îi spuse lui Cedric. Acum ştim cu toţii… Pornim de pe picior de egalitate, nu?

Cedric continuă să se uite la el, puţin bănuitor, când Harry auzi un bocănit familiar în spatele lui. Se întoarse şi îl văzu pe Ochi-Nebun Moody ieşind dintr-o clasă din apropiere.

— Vino cu mine, Potter, murmură el. Diggory, hai, du-te la ore…

Harry se uită neliniştit la Moody. Oare îi auzise?

— Păi… Domnule profesor, eu ar trebui să fiu la „Ierbologie”…

— Lasă asta, Potter. Hai în biroul meu, te rog…

Harry îl urmă, întrebându-se ce avea să păţească. Oare Moody vroia să ştie cum aflase de dragoni? Oare avea să se ducă la Dumbledore şi să-l pârască pe Hagrid sau să-l transforme pe Harry într-un dihor? Ei bine, i-ar fi fost mai uşor să treacă de dragon dacă ar fi fost dihor, îşi zise Harry, ar fi fost mult mai mic şi mult mai greu de văzut de la o înălţime de o sută de metri…

Îl urmă pe Moody în biroul lui. Moody închise uşa în urma lor şi se întoarse să se uite la Harry, cu ochiul magic fixat asupra lui, ca şi cel normal, de altfel.

— Tocmai ai făcut un lucru foarte frumos, Potter, spuse Moody încet.

Harry nu ştiu ce să spună, nu se aşteptase la aşa ceva.

— Stai jos, zise Moody şi Harry se aşeză uitându-se în jur.

Vizitase acest birou şi în timpul foştilor săi ocupanţi. Pe vremea profesorului Lockhart, pereţii erau plini de poze care zâmbeau şi făceau cu ochiul ale însuşi profesorului Lockhart. Când locuise Lupin aici, se găseau fel de fel de specimene ciudate ale unor specii fascinante din lumea Magiei Negre, pe care le adusese pentru a le vorbi elevilor săi despre ele. Acum însă biroul era plin de o mulţime de obiecte extraordinar de ciudate, pe care probabil că le folosise Moody pe vremea când fusese Auror.

Pe birou exista ceva ce părea să fie un obiect rotativ, de sticlă. Harry îl recunoscu imediat, pentru că el însuşi avea unul. Un Tradar, dar mult mai mic ca al lui Moody. În colţul unei măsuţe de lemn se afla un obiect care semăna cu un televizor straniu de aur, cu aspect pufos, care scotea un zumzet molcom. Pe peretele de vizavi de Harry se găsea un fel de oglindă, care nu reflecta însă camera. Siluete ca nişte umbre se mişcau în interiorul ei, nici una dintre ele nu se vedea clar.

— Îţi plac detectorii mei de obiecte ale Magiei Negre? zise Moody, care îl privea cu atenţie pe Harry.

— Ce este ăla? întrebă Harry, arătând către obiectul auriu şi pufos.

— Un Senzor Secretos. Vibrează când detectează tertipuri şi minciuni… Dar aici nu e bun de nimic, prea multe interferenţe… O mulţime de elevi care mint doar pentru că nu şi-au făcut temele. Zumzăie de când am venit. A trebuit să-mi fac Spionoscopul să nu mai fluiere. Este ultrasensibil, detectează totul pe o rază de doi kilometri în jur. Desigur, ar putea să detecteze şi lucruri serioase, adăugă el pe un ton hârşâit.

— Şi la ce foloseşte oglinda aceea?

— Ah, aceea este oglinda mea contra duşmanilor. Îi vezi acolo, cum stau în ceaţă? Nu am probleme decât atunci când le văd ochii. Atunci îmi deschid cufărul.

Râse scurt şi la fel de hârşâit şi arătă către cufărul mare de sub fereastră. Era ferecat cu mai multe lacăte. Harry se întrebă ce era acolo, până când următoarea întrebare a lui Moody îl aduse cu picioarele pe pământ.

— Deci, ai aflat de dragoni, nu?

Harry ezită. De asta se temuse… Dar cum nu îi spusese lui Cedric de unde ştia, tot aşa nu îi zise nici lui Moody că Hagrid încălcase iar toate regulile.

— E în ordine, zise Moody, aşezându-se, întinzându-şi piciorul de lemn şi mormăind neîncetat. Trişatul face parte din tradiţia Turnirului celor trei vrăjitori…

— Eu nu am trişat, zise Harry tăios. Am aflat… din greşeală…

Moody zâmbi.

— Nu te-am acuzat, băiete. I-am spus lui Dumbledore de la început că nu mă îndoiesc de corectitudinea lui, dar că poate fi sigur că bătrânul Karkaroff şi Maxime nu vor fi corecţi. Probabil că le-au spus deja campionilor lor tot ce ştiu sau au aflat. Vor să câştige. Vor să-l bată pe Dumbledore. Le-ar plăcea să demonstreze că e şi el un simplu om.

Moody râse iar hârşâit şi ochiul său magic se învârti atât de repede, încât Harry renunţă să îl privească.

— Şi… ai vreo idee cum să treci de dragonul tău? întrebă Moody.

— Nu, zise Harry.

— Ei bine, eu n-o să-ţi spun, zise Moody scurt. Nu favorizez pe nimeni. Doar o să-ţi dau nişte sfaturi, bune, zic eu… Primul ar fi… Foloseşte-ţi talentul şi puterile!

— Dar eu nu sunt deloc puternic, zise Harry, fără să stea pe gânduri.

— Ba pardon, mormăi Moody, dacă eu zic că ai puteri deosebite, atunci aşa e! Gândeşte-te… La ce eşti tu cel mai bun? Concentrează-te…

Harry încercă să se concentreze. Ce făcea el cel mai bine? Ei bine, da, ar fi fost ceva…

— La vâjthaţ, zise el deznădăjduit, şi cu ce mă ajută asta?!

— Exact, zise Moody, privindu-l fix, cu ochiul magic aproape nemişcat. Eşti un zburător extraordinar de bun, din câte am auzit…

— Da, dar… zise Harry şi îl privi şi el cu mare atenţie. Nu am voie să-mi aduc mătura, nu am decât bagheta la îndemână…

— Al doilea sfat pe care pot să ţi-l dau, zise Moody, întrerupându-l brusc, este să foloseşti o vrajă simplă şi drăguţă, care să îţi aducă ce îţi trebuie…

Harry se uită la el nedumerit. De ce avea nevoie?

— Haide, băiete, şopti Moody. Pune-le cap la cap, nu e chiar aşa de greu…

Şi atunci îi pică fisa. Era cel mai bun la zburat. Şi trebuia să treacă de dragon în aer. Pentru asta, avea nevoie de „Fulger”. Şi pentru „Fulger” avea nevoie de…

— Hermione, şopti Harry când ajunse în fugă la sera trei, zece minute mai târziu, cerându-i scuze pe nerăsuflate profesoarei Lăstar când trecu pe lângă ea, Hermione, am nevoie de ajutorul tău!

— Şi eu ce crezi că am încercat să fac, Harry? îi şopti ea, aruncându-i priviri îngrijorate pe deasupra Tufei Tremurătoare care unduia în bătaia vântului şi ale cărei frunze uscate le rupea.

— Hermione, trebuie să învăţ să fac cum trebuie o Vrajă de Chemare până mâine după-amiază!

Aşa că exersară neîntrerupt. Nu luară masa de prânz, ci se îndreptară către o clasă goală, unde Harry încercă din răsputeri să facă diverse obiecte din cameră să zboare către el. Încă avea probleme. Cărţile şi penele încetineau pe la jumătatea drumului şi cădeau pe jos ca nişte pietroaie.

— Concentrează-te, Harry, mai multă concentrare…

— Ce crezi că încerc să fac? zise Harry supărat. Nu ştiu de ce, dar îmi tot apare un dragon imens în faţa ochilor… Bine, mai încerc o dată…