J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Trebuie să fie ceva, murmură Hermione, apropiindu-se de o lumânare. Nu ar fixa nimeni o probă care să nu poată fi îndeplinită…

Ochii îi erau atât de obosiţi, încât ajunse să stea aplecată asupra micuţului exemplar al cărţii „Vrăji şi farmece vechi, uitate de mult”, cu nasul la vreo cinci centimetri distanţă de pagina pe care o citea.

— Ei bine, de data asta au făcut-o! zise Ron. Harry, mâine du-te frumos la lac, bagă-ţi capul în apă, strigă la oamenii mării să-ţi dea înapoi orice ţi-or fi şterpelit şi vezi dacă merge. E tot ce poţi să faci, prietene!

— Trebuie să fie un mod de a face lucrul acesta! se încăpăţână Hermione. Trebuie să existe!

Părea să considere lipsa de informaţii din bibliotecă, în legătură cu acest subiect, ca pe o insultă personală. Până atunci, biblioteca nu o dezamăgise niciodată.

— Ştiu ce ar fi trebuit să fac, zise Harry, cu capul pe „Trucuri pentru şmecheri”. Ar fi trebuit să învăţ să fiu un Animagus, ca Sirius.

— Da, ai fi putut să te transformi într-un peştişor de aur oricând ai fi vrut! zise Ron.

— Sau într-o broască, căscă Harry.

Era extenuat.

— E nevoie de ani de zile să înveţi să devii un Animagus, apoi trebuie să te declari şi fel de fel de alte chestii, zise Hermione vag, cercetând cuprinsul cărţii „Dileme ciudate ale vrăjitorilor şi soluţiile lor”. Profesoara McGonagall ne-a spus, ţineţi minte… Trebuie să te declari ca Animagus, să spui în ce animal te poţi transforma şi să îţi dai toate semnalmentele, ca să nu poţi să abuzezi de puterea asta…

— Hermione, glumeam, zise Harry obosit. Ştiu că nu am nici o şansă să mă transform în broască până mâine dimineaţă…

— Ah, ce carte inutilă, zise Hermione, închizând-o cu zgomot. Cine ar vrea să-şi facă părul din nas să crească în bucle?

— Pe mine nu m-ar deranja, zise vocea lui Fred Weasley. Ar fi un subiect de discuţie, nu?

Harry, Ron şi Hermione îşi ridicară miraţi privirile. Fred şi George îşi făcuseră apariţia din spatele unor rafturi.

— Ce faceţi aici?

— Vă căutăm pe voi, zise George. Te-a chemat McGonagall, Ron. Şi pe tine, Hermione.

— De ce? întrebă Hermione surprinsă.

— Nu ştiu… însă părea destul de supărată, zise Fred.

— Trebuie să vă ducem în biroul ei, întări şi George.

Ron şi Hermione se uitară la Harry, care simţea cum i se goleşte stomacul. Oare profesoara McGonagall vroia să-i certe pe Ron şi pe Hermione? Poate că observase cât de mult îl ajutau, când ar fi trebuit să descopere singur cum să treacă de probe?

— Ne vedem în camera de zi, îi spuse Hermione lui Harry, când ea şi Ron se ridicară, amândoi părând foarte neliniştiţi. Adu câte cărţi poţi, da?

— Bine, zise Harry, îngrijorat şi el.

La ora opt, Madame Pince stinse toate lămpile şi veni să-l alunge pe Harry din bibliotecă. Luptându-se cu greutatea puzderiei de cărţi pe care le împrumutase, Harry se întoarse în camera de zi a Cercetaşilor, se aşeză la o masă din colţ şi continuă să caute. Nu găsise nimic în „Magie trăsnită pentru vrăjitori smintiţi”… Nimic în „Ghidul vrăjitoriei medievale”, iar în „Antologia vrăjilor din secolul al XVIII-lea”, în „Îngrozitorii locuitori ai adâncurilor” sau în „Puteri despre care nu ai ştiut niciodată că le ai şi ce să faci cu ele, acum că ţi-a picat fisa” nici măcar nu se menţiona apa…

Şmecherilă se urcă în braţe la Harry şi se făcu ghem, torcând ca un motoraş. Camera de zi se goli încet în jurul lui Harry. Elevii îi tot urau noroc pentru dimineaţa următoare pe tonuri vesele, încrezătoare, ca şi Hagrid, toţi părând convinşi că va face o altă demonstraţie extraordinară, ca şi la prima probă. Harry nu fu în stare să le răspundă; dădea doar din cap, simţindu-se de parcă ar fi avut o minge de golf înţepenită în gât. Până la zece seara, stătu singur în camera de zi, numai cu Şmecherilă. Căutase în toate cărţile, iar Ron şi Hermione nu se întorseseră încă.

— S-a terminat, îşi spuse el. Nu poţi să o faci, Harry… O să te duci la lac dimineaţă şi o să le spui membrilor juriului…

Îşi imagină cum îi va lămuri că nu putea să ducă la bun sfârşit proba respectivă. Şi-l imagină pe Bagman făcând ochii mari, surprins, apoi zâmbetul satisfăcut, cu dinţi galbeni, al lui Karkaroff. Aproape că o putea auzi pe Fleur Delacour spunând cu dispreţ: „Ştiam eu… e prrrea mic, e doarrr un băieţel”. Îl văzu pe Reacreadinţă aprinzându-şi insigna cu HUO, RUŞINE, POTTER! în faţa mulţimii, văzu chipul mâhnit şi uimit al lui Hagrid…

Uitând că Şmecherilă era pe picioarele lui, Harry se ridică brusc. Şmecherilă mieună supărat când ateriză pe podea, îi aruncă o privire plină de reproş lui Harry şi se îndepărtă cu coada ca o perie de spălat sticle în sus, dar Harry urcă repede scara în spirală către dormitorul său… Avea să îşi ia Pelerina Fermecată şi să se întoarcă la bibliotecă, unde urma să rămână şi toată noaptea, dacă era nevoie…

— Lumos! şopti Harry cincisprezece minute mai târziu, când deschise uşa bibliotecii.

Cu vârful baghetei aprinse, se furişă pe lângă rafturi, luând şi mai multe cărţi — cărţi cu blesteme, cu farmece, cărţi cu oameni ai mării şi cu monştri marini, cu vrăjitoare celebre şi cu vrăjitori faimoşi, cu invenţii magice, sau orice alt fel de carte în care era menţionat măcar un cuvânt despre supravieţuirea sub apă. Le duse la o masă şi se puse pe treabă, căutând la lumina slabă a baghetei şi uitându-se din când în când la ceas…

Unu noaptea… două… Singurul mod de a continua era să-şi spună în gând, iar şi iar: Poate că e în cartea următoare… Sau în asta… Sigur în următoarea…

Sirena din baia Perfecţilor râdea de el. Harry era ca un dop de plută în apa clocotită de lângă stânca ei, în timp ce Sirena îi luase mătura „Fulger” şi o ţinea deasupra capului.

— Vino şi ia-o! chicotea Sirena cu răutate. Hai, sari!

— Nu pot, gâfâi Harry, încercând să apuce mătura şi străduindu-se în acelaşi timp să nu se scufunde. Dă-mi-o!

Dar ea îl împunse într-o parte cu coada măturii, râzând şi mai tare de el.

— Mă doare… Termină odată… Auu!

— Harry Potter trebuie trezească, domnule!

— Nu mă mai împunge în coaste…

— Dobby trebuie împunge Harry Potter, domnule, trebuie trezească!

Harry deschise ochii. Era încă în bibliotecă. Pelerina îi căzuse de pe cap, cât timp dormise cu capul pe cartea „Dacă există o baghetă, atunci există o soluţie”. Se ridică, aranjându-şi ochelarii şi clipind în lumina puternică a zilei.

— Harry Potter trebuie grăbească, domnule! chiţăi Dobby. A doua probă începe în zece minute şi Harry Potter…

— Zece minute? strigă Harry. Zece? Numai zece minute?

Se uită la ceas. Dobby avea dreptate. Era nouă şi douăzeci.

O greutate mare parcă îi pică în piept şi i se lipi de inimă.

— Grăbeşte-te, Harry Potter! chiţăi Dobby, trăgându-l pe Harry de mânecă. Ar trebui fost deja la lac cu ceilalţi campioni, domnule!

— E prea târziu, Dobby, zise Harry deznădăjduit. Nu dau proba, nu ştiu cum să…

— Harry Potter dă proba! chiţăi spiriduşul. Dobby ştiut că Harry Potter nu găsit cartea care trebuie, aşa că Dobby făcut ceva pentru el!

— Poftim? zise Harry. Dar tu nu ştii care este a doua probă…

— Dobby ştiut, domnule! Harry Potter trebuie să intre în lac şi să-l găsească pe Uizy al lui…