J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Treceau pe lângă el puzderie de peştişori, ca nişte săgeţi argintii. O dată sau de două ori văzu ceva mare în faţa lui, dar, când se apropie, descoperi că nu era decât un buştean negru sau vreun pâlc de alge dese. Nu se vedeau ceilalţi campioni şi nici oamenii mării nici urmă de Ron, dar nici de calmarul gigant, din fericire.

În faţa lui se întindeau alge verzi, cam un metru sub el, ca o pajişte de iarbă înaltă. Harry se uita înainte fără să clipească, încercând să desluşească formele din întuneric… Şi deodată, fără nici un avertisment, ceva îl apucă de gleznă.

Harry se întoarse şi văzu un Fluidem, un demon marin, mic, cu coarne, ieşind dintre alge. Îşi încleştase strâns degetele lungi în jurul gleznei lui Harry şi îşi dezvelise colţii lungi şi ascuţiţi, pregătindu-se de atac… Harry îşi băgă repede mâna în buzunarul robei şi scoase bagheta… În acel moment, încă doi Fluidemi apărură dintre alge şi îl apucară pe Harry de robă, încercând să îl tragă în jos.

— Relashio! strigă Harry, dar nu se auzi nimic…

Îi ieşi o bulă mare pe gură şi bagheta sa, în loc să scoată scântei către Fluidemi, stropi cu un jet de apă fierbinte, probabil, fiindcă acolo unde îi lovi apărură pete roşii pe pielea lor verde. Harry îşi smulse glezna din mâna Fluidemului şi înotă cât de repede putu, trimiţând alte câteva jeturi de apă fierbinte peste umăr, absolut la întâmplare. Din când în când, simţea câte un Fluidem care îl apuca de picior şi se smucea din mâna lui. În sfârşit, simţi cum piciorul său atinge un cap cu coarne şi, uitându-se înapoi, văzu cum Fluidemul se îndepărta ameţit, în timp ce amicii lui îşi vânturară pumnii către Harry, dar dispărură repede în alge.

Harry încetini puţin, îşi puse bagheta la loc în buzunarul robei şi se uită în jur, cu urechile ciulite. Făcu un cerc complet în apă, liniştea apăsându-i timpanele mai tare ca niciodată. Ştia că acum trebuie să fi fost la o adâncime foarte mare… Nu se mişca nimic în jurul lui, în afară de alge.

— Ei, cum te descurci?

Harry crezu că era pe punctul să aibă un atac de cord. Se întoarse şi o văzu pe Myrtle cea Plângăcioasă plutind în faţa lui, privindu-l prin ochelarii ei groşi şi sidefii.

— Myrtle! încercă Harry să strige, dar din nou nu ieşi nici un sunet din gura lui… doar o bulă foarte mare.

Myrtle cea Plângăcioasă izbucni în râs.

— Cred că ar trebui să încerci acolo! zise ea, arătând într-o direcţie anume. Eu nu vin cu tine… Mie nu prea îmi plac, întotdeauna mă aleargă când mă apropii prea tare…

Harry ridică degetele mari ale mâinilor sale cu pieliţe între degete, în semn de mulţumire, şi porni iar, având grijă să înoate puţin mai sus, pe deasupra algelor, ca să evite Fluidemii care se ascundeau în ele.

Înotă un timp, socotind că trecuseră vreo douăzeci de minute. Acum trecea peste întinderi mari de mâl, care se învolburau la sosirea lui. În cele din urmă auzi în depărtare cântecul straniu al oamenilor mării.

Harry înotă mai repede şi în curând văzu o stâncă mare ieşind din mâlul din faţa lui. Pe ea erau pictaţi oameni ai apelor, înarmaţi cu suliţe şi vânând ceea ce semăna cu un calmar uriaş. Harry înotă pe după stâncă, luându-se după cântec:

O gămadă de locuinţe de piatră, pe care se încolăceau pâlcuri de alge, apărură din întuneric peste tot în jurul lui Harry. Văzu o mulţime de chipuri… Chipuri care nu semănau deloc cu cel al sirenei din tabloul din baia Perfecţilor…

Oamenii mării aveau pielea gri şi părul lung şi încâlcit, verde-închis. Aveau ochi galbeni, dinţi zimţaţi şi purtau sfori groase cu pietricele la gât. Se uitară la Harry când acesta înotă pe lângă ei. Câţiva ieşiră din peşterile lor ca să-l vadă mai bine, cu suliţe în mâini, bătând apa cu cozile lor argintii şi puternice.

Harry înotă şi mai repede, uitându-se cu atenţie în jur, şi în curând observă că lăcaşurile oamenilor mării se înmulţiseră. În jurul unora dintre ele se vedeau grădini de alge, iar într-o curte observă un Fluidem de casă legat de stâlpul din faţa unei uşi. Oamenii mării apăreau acum din toate părţile, privindu-l curioşi, arătând spre mâinile şi picioarele sale cu pieliţe între degete, şuşotind între ei. Harry coti într-o parte şi văzu ceva foarte ciudat.

O ceată de oameni ai mării pluteau în faţa caselor care erau aranjate în aşa fel încât păreau un sat marin. Un cor de oameni ai mării cânta în mijlocul satului, chemându-i pe campioni să vină la ei, iar în spatele lor se afla un fel de statuie: un om al mării sculptat dintr-un bolovan enorm. Patru alţi oameni erau legaţi strâns de coada acestui personaj central.

Ron era legat între Hermione şi Cho Chang. Mai era şi o fetiţă care nu părea să aibă mai mult de opt ani, al cărei păr argintiu îi spuse lui Harry că era sora lui Fleur Delacour. Toţi patru păreau să fie cufundaţi într-un somn adânc. Capetele li se clătinau pe umeri şi din gură le ieşeau bule mici.

Harry se îndreptă repede către ostatici, aşteptându-se ca oamenii mării să-şi coboare suliţele şi să-l atace, dar aceştia nu făcură nimic. Frânghiile de alge care îi legau pe ostaticii de statuie erau groase, alunecoase şi foarte solide. Pentru o fracţiune de secundă, se gândi la briceagul pe care i-l dăruise Sirius de Crăciun… Dar acesta era închis în cufărul său de la castel, la zeci de kilometri depărtare, şi nu avea cum să-l ajute…

Privi în jur. Mulţi dintre oamenii mării care îi înconjurau aveau suliţe. Înotă încet către un triton de peste doi metri înălţime, cu o barbă verde şi lungă, cu un colier de colţi de rechin în jurul gâtului, şi încercă să mimeze o rugăminte, ca să îl determine pe acesta să îi împrumute suliţa. Tritonul râse şi clătină din cap.

— Noi nu ajutăm pe nimeni, zise el apoi, cu o voce groasă şi aspră.

— Haide! zise Harry rugător, însă nu-i ieşiră decât bule din gură.

Încercă să ia suliţa de la triton, dar acesta o smuci înapoi, clătinând mai departe din cap şi râzând.

Harry se întoarse, uitându-se în jur. Trebuia să găsească ceva ascuţit… orice…

Fundul lacului era plin de pietre. Se scufundă, înşfăcă una cât mai ascuţită şi se întoarse la statuie. Începu să lovească în sforile care îl înlănţuiau pe Ron şi, după câteva minute de muncă grea, acestea se rupseră. Ron pluti inconştient la câţiva centimetri deasupra fundului lacului, unduindu-se pe ape.

Harry se uită în jur. Nu îi văzu pe ceilalţi campioni. Ce aveau de gând? De ce nu se grăbeau? Se întoarse la Hermione, ridică piatra colţuroasă şi începu să încerce să îi rupă şi ei sforile…

Imediat, mai multe perechi de mâini gri îl prinseră de încheieturi. Şase tritoni îl trăgeau departe de Hermione, clătinând din capetele lor verzi şi râzând.

— Îl poţi elibera doar pe ostaticul tău, îi zise unul din ei. Lasă-i pe ceilalţi…

— Nici gând! zise Harry mânios, dar nu-i ieşiră din nou decât două bule mari din gură.

— Sarcina ta este să îţi salvezi prietenul… Lasă-i pe ceilalţi…

— Şi ea e prietena mea! strigă Harry, arătând către Hermione şi o bulă argintie enormă îi ieşi printre buze. Şi nu vreau să moară nici celelalte două!

Capul lui Cho era pe umărul Hermionei. Fetiţa cu părul argintiu era extrem de palidă. Harry se luptă să scape de tritoni, dar aceştia râseră şi mai tare, ţinându-l de mâini. Harry se uită în jur. Unde erau ceilalţi campioni? Avea timp să-l ducă pe Ron la suprafaţă şi să se întoarcă după Hermione şi ceilalţi? Va putea să mai găsească locul? Se uită la ceas ca să vadă cât timp mai avea… Se oprise!