J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Dar în acel moment, tritonii arătară entuziasmaţi în sus. Harry se uită şi îl văzu pe Cedric înotând către ei. În jurul capului avea o bulă enormă, care îi făcea trăsăturile să pară mult lăţite, ciudate, întinse.

— M-am rătăcit! mimă el cu buzele, părând îngrozit. Fleur şi Krum vin imediat!

Simţindu-se extraordinar de uşurat, Harry îl privi pe Cedric cum scoate un cuţit din buzunar şi o eliberează pe Cho. O ridică şi dispărură amândoi în sus.

Harry se uită în jur, aşteptând. Unde erau Fleur şi Krum? Timpul se scurgea şi, conform cântecului, ostaticii aveau să fie pierduţi după o oră…

Oamenii mării începură să chiuie entuziasmaţi. Cei care îl ţinuseră pe Harry îi dădură drumul, uitându-se înapoi. Harry se întoarse şi el şi văzu ceva monstruos venind prin apă către ei: un corp uman în costum de baie, cu cap de rechin… Era Krum. Se pare că se Transfigurase, dar incomplet.

Omul-rechin se duse direct la Hermione şi începu să muşte sforile cu care era legată: problema era că noii dinţi ai lui Krum nu erau poziţionaţi pentru a muşca ceva mai mic decât un delfin şi Harry era convins că, dacă Viktor nu avea grijă, putea să o rupă pe Hermione în două. Se duse ca vântul către el şi îl bătu tare pe umăr, arătându-i piatra colţuroasă. Krum o înşfăcă şi începu să taie sforile din jurul Hermionei. Reuşi în câteva secunde. O prinse pe Hermione de talie şi, fără să arunce o privire înapoi, începu să se ridice repede la suprafaţă.

„Acum ce fac?” îşi zise Harry disperat. Dacă ar fi ştiut sigur că venea Fleur… Dar nu se vedea nimic. Dacă nu venea…

Înşfăcă piatra pe care o aruncase Krum. Tritonii îi înconjurară imediat pe Ron şi pe fetiţă, dezaprobând din capete purtarea lui Harry.

Harry îşi scoase bagheta.

— Daţi-vă la o parte!

Nu-i ieşiră decât bule din gură, dar avu impresia că tritonii îl înţeleseseră, pentru că se opriseră subit din râs. Ochii lor galbeni erau fixaţi pe bagheta lui Harry şi păreau speriaţi. Poate că erau foarte mulţi, dar Harry îşi dădu seama, după expresiile de pe feţele lor, că ştiau la fel de multă magie ca şi calmarul uriaş.

— Număr până la trei! strigă Harry, scoţând iar un şirag de bule mari, dar ridică şi trei degete, ca să fie sigur că pricepuseră mesajul. Unu… (coborî un deget) Doi (îl coborî pe al doilea)…

Tritonii se împrăştiară imediat. Harry se duse grăbit la fetiţă şi începu să taie frânghiile care o legau de statuie. În sfârşit, reuşi să o elibereze! Apucă fetiţa de talie, îl prinse pe Ron de guler şi începu să se ridice.

Era o muncă grea şi înainta foarte încet. Nu-şi mai putea folosi mâinile cu pieliţe, ca să se propulseze în sus. Dădu din înotătoare cât putu de tare, dar Ron şi sora lui Fleur erau ca nişte saci cu cartofi care îl trăgeau în jos… Cu ochii aţintiţi către cer, sperând să zărească vreo rază de lumină, deşi ştia că probabil era încă la mare adâncime. Apa de deasupra lui era atât de întunecată…

Oamenii mării se ridicau o dată cu el. Îi vedea înotând în jurul lui liniştiţi, privindu-l cum se chinuie… Aveau să îl tragă înapoi în adâncuri, când expira timpul? Oare mâncau oameni? Începeau să îl doară picioarele din cauza efortului. Îl dureau îngrozitor şi umerii, Ron şi fetiţa erau destul de grei…

Respira cu mare dificultate. Simţi iar dureri în ambele părţi ale gâtului… Devenea din nou foarte conştient de apa din gura lui… Şi totuşi, întunericul nu mai era negru ca smoala… Era străpuns acum de razele soarelui de la suprafaţă…

Dădu cu putere din înotătoare, dar descoperi că nu le mai avu. Avea din nou picioare obişnuite… Apa îi intra pe gură şi îi inunda plămânii… Începu să ameţească, dar ştia că lumina şi aerul erau doar la trei metri şi jumătate deasupra lui… Trebuia să ajungă acolo… Trebuia…

Harry dădu atât de tare şi de repede din picioare, încât parcă îşi auzi muşchii protestând supăraţi. Şi creierul parcă îi plutea în apă, nu putea să respire, avea nevoie de oxigen, trebuia să continue, nu putea să se oprească…

Şi atunci simţi cum atinge cu capul suprafaţa apei. Faţa începu să îl usture, biciuită de aerul cumplit de rece, dar minunat pentru plămânii lui Harry. Luă o gură de aer, simţind că nu respirase niciodată cum trebuia până atunci, şi, gâfâind, continuă să îi tragă pe Ron şi pe fetiţă după el. În jurul lui se vedeau ieşind din apă capetele sălbatice, cu părul verde, dar acum tritonii îi zâmbeau.

Mulţimea din tribune făcea mare tărăboi. Strigăte, urale furtunoase… Toţi păreau să fie în picioare. Harry avu impresia că erau convinşi că Ron şi fetiţa erau morţi. Dar se înşelau… Amândoi deschiseră ochii. Fetiţa părea speriată şi derutată, dar Ron doar scuipă puţină apă, clipi în lumina puternică şi zise:

— Cam umed pe-aici, nu?

Apoi o zări pe sora lui Fleur.

— De ce ai adus-o şi pe ea?

— Fleur nu a apărut. Nu am putut s-o las, gâfâi Harry.

— Harry, tâmpitule, zise Ron, doar nu ai luat în serios cântecul ăla, nu? Dumbledore nu ar fi permis să se înece vreunul din noi!

— Dar cântecul zicea…

— Doar ca să ştiţi cât timp aveţi la dispoziţie! zise Ron. Sper că nu ai pierdut timpul pe-acolo, făcând-o pe eroul!

Harry se simţi jenat, dar şi supărat. Pentru Ron totul era OK. El dormise, nu ştia cât de sinistru era la fundul lacului, înconjurat de oamenii mării, cu suliţele pe umeri, care păreau capabili de orice crimă.

— Hai, zise Harry scurt, ajută-mă să o trag, nu cred că e în stare să înoate…

O traseră pe sora lui Fleur spre mal, unde erau membrii juriului. Douăzeci de oameni ai mării îi escortară, ca o gardă de onoare, cântându-şi cântecele oribile, care îţi zgâriau timpanul.

Harry o văzu pe Madame Pomfrey având grijă de Hermione, de Krum, de Cedric şi de Cho, care erau înveliţi în pături groase. De pe mal, Dumbledore şi Ludo Bagman îi zâmbeau lui Harry şi lui Ron, în timp ce aceştia se apropiau de ei, dar Percy, care era livid la faţă şi părea mult mai tânăr ca de obicei, pleoscăi prin apă, ieşindu-le în întâmpinare. Între timp, Madame Maxime o ţinea de umeri pe Fleur Delacour, care era cu adevărat înnebunită, luptându-se din toate puterile să intre iar în apă.

— Gabrrrielle! Gabrrrielle! E în viaţă? E rrrănită?

— E bine! încercă să-i spună Harry, dar era atât de extenuat, încât abia reuşi să vorbească, darămite să mai şi strige.

Percy îl apucase pe Ron şi îl trăgea pe mal („Termină, Percy, n-am păţit nimic!”), iar Dumbledore şi Bagman îl ajutau pe Harry să se ţină pe picioare. Fleur scăpase din încleştarea lui Madame Maxime şi îşi îmbrăţişa sora.

— Au venit Fluidemii… şi m-au atacat… Oh, Gabrrrielle, am crrrezut… am crrrezut…

— Vino aici, se auzi vocea lui Madame Pomfrey.

Îl apucă pe Harry de braţ şi îl duse lângă Hermione şi ceilalţi. Îl înveli atât de strâns într-o pătură, încât Harry avu impresia că fusese pus într-o cămaşă de forţă. Apoi Madame Pomfrey îl sili să bea o licoare fierbinte. Avu impresia că îi ieşeau aburi pe urechi.

— Harry, felicitări! strigă Hermione. Ai reuşit! Ai descoperit ce trebuie să faci de unul singur!

— Păi, zise Harry.

I-ar fi spus despre Dobby, dar tocmai observase cum îl privea Karkaroff. Era singurul membru al juriului care nu se ridicase de la masă. Singurul membru care nu se bucura că Harry, Ron şi sora lui Fleur se întorseseră cu bine.