J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry simţi cum îi ia faţa foc. Plesneală făcea câte o pauză după fiecare propoziţie, ca să le permită Viperinilor să râdă în hohote. Citit de Plesneală, articolul părea de o mie de ori mai groaznic.

— … cei care îi vor binele lui Harry Potter trebuie să spere că data viitoare îi va dărui inima unei fete care să-l merite. Ce emoţionant, zise Plesneală răutăcios, împăturind revista în râsetele neîntrerupte ale Viperinilor. Păi, cred că voi trei ar trebui să fiţi despărţiţi, ca să fiţi atenţi la poţiuni şi nu la vieţile voastre amoroase. Weasley, tu stai aici. Domnişoară Granger, acolo, lângă domnişoara Parkinson. Potter, în banca din faţa catedrei mele. Mişcă-te. Acum!

Furios, Harry îşi aruncă ingredientele şi geanta în ceaun şi îl târî până în faţa clasei, la masa liberă. Plesneală îl urmă, se aşeză la catedră şi îl privi pe Harry descărcându-şi ceaunul. Hotărât să nu se uite la Plesneală, Harry zdrobi scarabeii, imaginându-şi că fiecare dintre ei avea chipul lui Plesneală.

— Se pare că toată atenţia asta din partea presei te-a făcut să te umfli în pene, Potter, zise Plesneală încet, când restul clasei tăcu.

Harry nu răspunse. Ştia că Plesneală încerca să-l provoace. O mai făcuse şi în trecut. Fără îndoială că spera să găsească un motiv ca să mai scadă vreo cincizeci de puncte de la Cercetaşi, până la sfârşitul orei.

— S-ar putea să trăieşti cu impresia că întreaga lume vrăjitorească este în admiraţia ta totală, continuă Plesneală atât de încet, încât nimeni altcineva nu putu să îl audă. (Harry continuă să zdrobească scarabeii, deşi ajunseseră de-acum o pudră fină.) Dar mie nu-mi pasă de câte ori îţi apare poza în ziar. Pentru mine, Potter, nu eşti nimic altceva decât un băieţel afurisit, care consideră că regulile nu merită să fie respectate.

Harry răsturnă scarabeii pisaţi în ceaun şi începu să taie rădăcinile de ghimbir. Mâinile îi tremurau uşor de furie, dar îşi păstră privirile în jos, de parcă n-ar fi auzit ce îi spunea Plesneală.

— Aşa că te previn, Potter, continuă Plesneală pe o voce şi mai înceată şi mai periculoasă, celebru sau nu, dacă te mai prind că intri iar în biroul meu şi…

— Nici nu am pus piciorul în biroul dumneavoastră! zise Harry furios, uitând de pretinsa lui surzenie.

— Nu mă minţi, şuieră Plesneală, cu ochii săi negri aţintindu-se asupra lui Harry. Piele de broască, Algebranhii, amândouă provin din rezerva mea personală şi nici nu încape îndoială cine le-a furat!

Harry se uită la Plesneală, hotărât să nu clipească sau să pară vinovat. Adevărul era că nu furase nici unul dintre acele lucruri de la Plesneală. Hermione luase pielea de bizon în anul II din biroul lui Plesneală — avuseseră nevoie de ea pentru PoliPoţiune — şi deşi Plesneală îl suspectase atunci pe Harry, nu reuşise niciodată să o dovedească. Harry era sigur că Dobby furase Algebranhiile.

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, minţi Harry, pe un ton rece.

— Nu erai în pat în noaptea când mi-a fost spart biroul! şuieră Plesneală. Ştiu, Potter! Acum, s-o fi alăturat şi Ochi-Nebun Moody fan clubului tău, dar nu voi mai tolera comportamentul ăsta! Încă o plimbare în miez de noapte în biroul meu, Potter, şi vei plăti cu vârf şi-ndesat!

— În ordine, zise Harry calm, întorcându-se la rădăcinile de ghimbir, voi ţine minte dacă voi avea vreodată o dorinţă nestăpânită să intru în biroul dumneavoastră.

Ochii lui Plesneală scânteiară. Băgă mâna în buzunarul robei sale negre. Pentru o clipă, un gând sălbatic îi trecu lui Harry prin cap — că Plesneală avea să îşi scoată bagheta şi să îl blesteme — dar apoi văzu că Plesneală scoate o sticluţă de cristal, cu o licoare transparentă. Harry se uită la ea.

— Ştii ce este asta, Potter? zise Plesneală, în ochii lui licărind iar o lumină periculoasă.

— Nu, zise Harry, de data aceasta foarte sincer.

— Este Veritaserum, Poţiunea Adevărului, atât de puternică, încât după numai trei picături îţi vei mărturisi cele mai ascunse secrete în faţa întregii clase, zise Plesneală cu răutate. Folosirea acestei poţiuni este strict controlată de nişte reguli foarte stricte ale Ministerului. Dar dacă nu ai grijă şi nu stai potolit, s-ar putea să îmi tremure mâna — mişcă uşor sticluţa de cristal — şi să vărs sticluţa chiar deasupra sucului tău de dovleac, de la masa de seară. Şi atunci… Atunci vom afla dacă ai fost sau nu în biroul meu!

Harry nu zise nimic. Se întoarse încă o dată la rădăcinile sale de ghimbir, îşi luă cuţitul şi începu să le taie din nou. Nu îi plăcea deloc ameninţarea lui Plesneală cu Poţiunea Adevărului şi îl credea în stare să i-o dea pe ascuns. Îl trecu un fior, gândindu-se câte ar putea să spună dacă Plesneală i-ar pune câteva picături în suc… În afară de faptul că le făcea probleme altora — Hermionei şi lui Dobby, în primul rând — mai erau şi alte lucruri pe care le ascundea… Cum ar fi legătura sa cu Sirius — îşi simţi stomacul făcându-i-se cât o alună la acest gând — sau ce simţea pentru Cho… Îşi vărsă şi rădăcinile de ghimbir în ceaun şi se întrebă dacă nu ar trebui să-i calce pe urme lui Moody şi să înceapă să bea dintr-un termos personal.

Se auzi un ciocănit în uşa clasei.

— Intră, zise Plesneală, cu vocea sa obişnuită.

Când se deschise uşa, toţi se întoarseră să vadă cine intra… Era profesorul Karkaroff. Toată lumea îl privea cu atenţie, pe când se îndrepta către catedra lui Plesneală. Îşi învârtea iar ciocul în jurul degetului şi părea foarte agitat.

— Trebuie să vorbim, zise Karkaroff tăios, când ajunse la Plesneală.

Părea atât de hotărât să nu audă nimeni ce spunea, încât abia dacă îşi mişca buzele, de parcă ar fi fost un ventriloc prost. Harry se uita numai la rădăcinile de ghimbir, cu urechile ciulite bine însă.

— Vorbim după ore, Karkaroff, murmură Plesneală, dar Karkaroff îl întrerupse.

— Vreau să vorbim acum, când nu poţi să fugi, Severus. Mă eviţi.

— După ore! se răsti Plesneală.

Sub pretextul că ridica o cană de măsurat, ca să vadă dacă turnase destulă fiere de tatu, Harry le aruncă amândurora o privire pe furiş. Karkaroff părea extrem de îngrijorat, iar Plesneală supărat.

Karkaroff rămase în spatele biroului lui Plesneală, pe tot parcursul celor două ore. Părea să fie hotărât să nu îl lase pe Plesneală să scape la sfârşitul lor. Curios să audă ce vroia să spună Karkaroff, Harry îşi răsturnă deliberat sticla cu fiere de tatu pe jos, cu două minute înainte să se sune, un pretext ca să se ascundă după ceaun şi să şteargă pe jos, în timp ce restul clasei se îndrepta zgomotos către uşă.

— Ce e atât de urgent? îl auzi pe Plesneală şoptindu-i lui Karkaroff.

— Asta, zise Karkaroff şi Harry, care se uită peste marginea ceaunului, îl văzu pe Karkaroff ridicându-şi mâneca stângă şi arătându-i ceva lui Plesneală, undeva pe interiorul antebraţului său. Ei bine? zise Karkaroff, încă străduindu-se să nu-şi mişte buzele. Vezi? Nu a mai fost niciodată atât de clar, niciodată de când…

— Acoperă-l! se răsti Plesneală, cu ochii lui negri cercetând clasa.

— Dar trebuie să fi observat şi tu, începu Karkaroff pe un ton neliniştit.

— Putem vorbi mai târziu, Karkaroff? răcni Plesneală. Potter! Ce faci acolo?

— Şterg fierea de tatu, domnule profesor, am scăpat-o pe jos, zise Harry pe un ton nevinovat, ridicându-se şi arătându-i lui Plesneală cârpa îmbibată cu fiere pe care o ţinea în mână.