J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Karkaroff se întoarse pe călcâie şi ieşi din clasă cu paşi mari. Părea şi îngrijorat, şi supărat. Pentru că nu vroia să rămână singur cu Plesneală, care clocotea de furie, Harry îşi aruncă repede cărţile şi ingredientele în geantă şi ieşi din clasă imediat, ca să le spună lui Ron şi Hermionei ce auzise şi ce văzuse.

Părăsiră castelul la prânz, în ziua următoare, dând de un soare palid şi argintiu, care strălucea firav peste domenii.

Vremea se făcuse mai blândă şi, până să ajungă în Hogsmeade, toţi trei îşi dăduseră jos pelerinele şi şi le aruncaseră peste umăr. Mâncarea pe care le spusese Sirius să o aducă se afla în geanta lui Harry. Luaseră pe furiş de la masa de prânz douăsprezece copane de pui, o pâine şi un termos cu suc de dovleac.

Se duseră mai întâi să îi cumpere un cadou lui Dobby. Se distrară alegând cele mai ciudate şosete pe care le găsiră, inclusiv o pereche cu steluţe aurii şi argintii, foarte strălucitoare, şi unele care strigau când deveneau prea urât mirositoare. Apoi la unu şi jumătate, merseră în jos pe strada principală, trecură de „Dervish şi Banges” şi ajunseră la marginea satului.

Harry nu mai fusese niciodată în direcţia aceea. Strada şerpuia către împrejurimile mai sălbatice ale satului Hogsmeade. Aici, erau mai puţine căsuţe, cu grădinile mai mari. Se îndreptau către poalele muntelui în umbra căruia era aşezat Hogsmeade. Drumul coti brusc şi văzură un gard la capătul lui. Acolo îi aştepta, cu labele din faţă pe uluca cea mai de sus, un câine negru, cu o blană bogată, foarte mare, foarte familiar lor, care ţinea nişte ziare în gură…

— Bună, Sirius, zise Harry, când ajunseră aproape de el.

Câinele negru mirosi geanta lui Harry entuziasmat, dădu din coadă o dată, apoi se întoarse şi se îndreptă către o ridicătură de pământ care se întâlnea cu poalele stâncoase ale muntelui. Harry, Ron şi Hermione săriră gardul şi îl urmară.

Sirius îi duse chiar până la poalele muntelui, unde solul era acoperit cu pietre şi stânci. Lui îi era uşor, cu cele patru picioare ale sale, dar Harry, Ron şi Hermione începură să respire greu. Îl urmară pe Sirius şi mai sus pe munte. Pentru aproape o jumătate de oră urcară panta abruptă şi şerpuitoare de piatră, urmând coada veselă a lui Sirius şi năduşind din cauza soarelui puternic. Bretelele ghiozdanului îi tăiau umerii lui Harry.

Apoi, în sfârşit, Sirius se făcu nevăzut şi când ajunseră la locul unde dispăruse, observară o spărtură îngustă în stâncă. Se strecurară prin ea şi se treziră într-o peşteră răcoroasă şi slab luminată. Mult în interiorul ei, legat cu funie de o piatră mare, stătea Buckbeak, Hipogriful. Pe jumătate cal sur, pe jumătate vultur enorm, avea nişte ochi portocalii şi pătrunzători, care scânteiară când îi văzură. Toţi trei se aplecară în faţa lui şi, după ce îi privi cu superioritate un timp, Buckbeak îşi îndoi genunchii din faţă şi îi dădu voie Hermionei să-l mângâie pe gâtul plin de pene. Harry se uita însă la câinele negru care tocmai se transformase în naşul lui.

Sirius purta o robă gri foarte ponosită, aceeaşi pe care o avea când plecase din Azkaban. Părul său negru era mai lung decât păruse când se ivise în foc, şi era iar neîngrijit şi murdar. Black era foarte slab.

— Pui! zise el răguşit, după ce îşi scoase Profetul zilei din gură şi îl aruncă pe podeaua peşterii.

Harry îşi deschise geanta şi îi dădu punga cu copane de pui şi cu pâine.

— Mersi, zise Sirius, deschizând-o şi înşfăcând unul, după care se aşeză pe jos şi rupse cu dinţii o bucată mare din copanul de pui. Am supravieţuit mâncând mai mult şobolani. Nu pot să fur prea multă mâncare din Hogsmeade, aş atrage atenţia.

Îi zâmbi lui Harry, dar acesta îi răspunse cu un zâmbet reţinut.

— Ce faci aici, Sirius? întrebă el.

— Îmi îndeplinesc datoria de naş, zise Sirius, în timp ce rodea osul de pui, aşa cum fac câinii. Nu-ţi face griji pentru mine, mă prefac că sunt un vagabond inofensiv.

Încă zâmbea, dar, văzând teama din ochii lui Harry, zise cu seriozitate:

— Vreau să fiu la locul faptei. În ultima ta scrisoare… Ei bine, hai să spunem că lucrurile sunt din ce în ce mai ciudate. Fur ziarul de fiecare dată când îl aruncă cineva şi se pare că nu sunt singurul care e îngrijorat…

Făcu semn către exemplarele din Profetul zilei, îngălbenite de vreme, de pe podeaua peşterii. Ron le ridică şi le despături.

Harry însă continuă să se uite la Sirius.

— Şi ce faci dacă te prind? Dacă te vede cineva?

— Voi trei şi Dumbledore sunteţi singurii de aici care ştiţi că sunt un Animagus, zise Sirius, ridicând din umeri şi începând iar să roadă copanul de pui.

Ron îi dădu un cot lui Harry şi îi întinse ziarele. Erau două ziare. Pe primul, cap de pagină era un titlu de-o şchioapă: „Boala misterioasă a lui Bartemius Crouch”, pe al doilea ziar, vestea că încă nu i se dăduse de urmă vrăjitoarei de la Ministerul Magiei… Ministrul Magiei se implicase personal în rezolvarea problemei…

Harry se uită la articolul despre Crouch. Îi săriră în ochi câteva fraze: Nu a mai fost văzut în public din noiembrie… casa pare părăsită… spitalul Sf. Mungo pentru boli magice refuză să comenteze… Ministerul refuză să confirme zvonurile referitoare la o boală tragică…

— Vorbesc de parcă ar fi pe moarte, zise Harry încet. Dar nu poate să fie chiar atât de bolnav, dacă a venit aici…

— Fratele meu e asistentul personal al lui Crouch, îl informă Ron pe Sirius. El zice că domnul Crouch suferă de prea multă muncă.

— Să ştiţi că într-adevăr părea bolnav ultima dată când l-am văzut, zise Harry încet, continuând să citească articolul. În noaptea când mi-a ieşit numele din Pocal…

— Drept răsplată că a concediat-o pe Winky! zise Hermione pe un ton rece, mângâindu-l pe Buckbeak, care rodea oasele de pui rămase de la Sirius. Pun pariu că acum îi pare rău că a făcut-o… Pun pariu că îi simte lipsa acum, fiindcă nu mai este acolo să aibă grijă de el…

— Hermione e obsedată de spiriduşii de casă, îi murmură Ron lui Sirius, aruncându-i o privire sumbră Hermionei.

Sirius păru însă foarte interesat:

— Crouch şi-a concediat spiriduşul de casă?

— Da, la Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Harry şi îi povesti despre apariţia Semnului Întunecat, despre cum fusese găsită Winky cu bagheta lui Harry în mână şi despre mânia domnului Crouch.

După ce termină Harry, Sirius se ridică iar şi începu să meargă prin peşteră încolo şi-n coace.

— Să văd dacă am înţeles bine, zise el după un timp, gesticulând cu un nou copan de pui. Prima oară, aţi văzut spiriduşul în Loja Superioară. Îi ţinea un loc lui Crouch, nu?

— Exact, ziseră în cor Harry, Ron şi Hermione.

— Dar Crouch nu a venit la meci…

— Nu, zise Harry. Cred că a fost prea ocupat.

Sirius continuă să se plimbe prin peşteră în tăcere, apoi spuse:

— Harry, ţi-ai căutat bagheta în buzunare, după ce ai plecat din Loja Superioară?

— Păi, nu, zise Harry după ce se gândi profund. Nu am avut nevoie să o folosesc până când am ajuns în pădure. Şi atunci mi-am băgat mâna în buzunar şi nu am găsit decât omniocularii.

Se uită la Sirius.

— Vrei să spui că cel care a adus Semnul Întunecat mi-a furat bagheta, când eram în Loja Superioară?

— E posibil, zise Sirius.