J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Şi-a dat propriul fiu pe mâna Dementorilor? întrebă Harry încet.

— Exact, zise Sirius, care acum nu mai părea deloc amuzat. Am văzut cum l-au adus Dementorii, i-am privit printre gratiile uşii mele de la celulă. Nu cred să fi avut mai mult de nouăsprezece ani. L-au dus într-o celulă din apropierea mea. Înainte de lăsarea nopţii, îşi striga mama. După câteva zile a tăcut însă… Toţi amuţeau până la urmă… În afară de momentele când urlau în somn…

Pentru o clipă, privirea sumbră din ochii lui Sirius se accentuă mai mult ca oricând, de parcă s-ar fi tras nişte obloane în spatele ochilor.

— Deci, e încă la Azkaban? întrebă Harry.

— Nu, zise Sirius pe un ton posac. Nu, nu mai e acolo. A murit la vreun an după ce l-au adus.

— A murit?

— Nu a fost singurul, zise Sirius cu amărăciune. Cei mai mulţi înnebunesc acolo şi la sfârşit nu mai mănâncă. Îşi pierd dorinţa de a trăi. Puteai mereu să-ţi dai seama când cineva se apropia de moarte, pentru că Dementorii simţeau şi deveneau mai entuziaşti. Băiatul lui Crouch părea destul de bolnav încă de când venise. Având în vedere că Barty era un membru important al Ministerului, el şi soţia lui au avut voie să-i facă o vizită când era pe patul de moarte. Ultima dată când l-am văzut pe Barty Crouch, aproape că îşi ducea în braţe soţia prin faţa celulei mele. Ea însăşi a murit, curând după aceea. De durere. S-a stins cu zile, ca şi băiatul ei. Crouch nu a venit să ia cadavrul băiatului. Dementorii l-au îngropat în afara fortăreţei, i-am văzut când au făcut-o…

Sirius aruncă la o parte bucata de pâine pe care o ridicase la gură şi luă termosul cu suc de dovleac, pe care îl goli într-o clipă.

— Deci, bătrânul Crouch a pierdut totul tocmai când credea că reuşise să-şi atingă scopul, continuă el, ştergându-se la gură cu mâna. Acum, erou, candidat pentru postul de Ministru al Magiei… pe urmă, fiul mort, soţia moartă, numele familiei dezonorat şi, aşa cum am aflat după evadare, i-a mai scăzut şi popularitatea. După ce a murit băiatul, oamenii începuseră să se gândească la el cu milă şi să se întrebe cum de ajunsese un tânăr dintr-o familie respectabilă pe căi atât de greşite. Concluzia a fost că tatăl lui nu l-a iubit aşa cum ar fi trebuit. Cornelius Fudge a primit postul fruntaş şi Crouch a fost dat la o parte şi trimis la Departamentul Cooperării Magice Internaţionale.

Se aşternu tăcerea. Harry se gândea cum holbase ochii Barty Crouch când se uitase la spiriduşul neascultător atunci, în pădure, la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Probabil că de asta trebuie să fi reacţionat atât de exagerat când o găsise pe Winky sub Semnul Întunecat. Îi amintise de fiul său, de vechiul scandal şi de declinul său din Minister.

— Moody zice că Barty Crouch este obsedat să prindă cât mai mulţi vrăjitori care au de-a face cu Magia Neagră, îi zise Harry lui Sirius.

— Da, am auzit că deja a ajuns un fel de manie pentru el, spuse Sirius, aprobând din cap. Părerea mea este că el crede că îşi poate reînvia vechea popularitate numai dacă prinde un Devorator al Morţii.

— Şi s-a furişat aici ca să caute în biroul lui Plesneală! zise Ron triumfător, uitându-se la Hermione.

— Da, dar nu are nici un pic de logică, spuse Sirius.

— Ba da! zise Ron entuziasmat.

Dar Sirius clătină din cap.

— Ascultă, dacă Crouch ar vrea să-l investigheze pe Plesneală, de ce nu a venit în calitate de membru al juriului la turnir? Ar fi fost un motiv ideal pentru a face vizite regulate la Hogwarts şi a-l ţine sub observaţie.

— Deci, crezi că Plesneală ar putea pune ceva la cale? întrebă Harry, dar Hermione îl întrerupse.

— Fiţi atenţi, nu-mi pasă ce spuneţi voi, Dumbledore are încredere în Plesneală si…

— Încetează, Hermione, zise Ron repede, ştiu că Dumbledore este un geniu şi aşa mai departe, dar asta nu înseamnă că nu poate fi păcălit de un vrăjitor al Întunericului, foarte isteţ şi…

— Atunci, de ce i-a salvat Plesneală viaţa lui Harry în primul an? De ce nu l-a lăsat să moară?

— Nu ştiu… Poate că a crezut că Dumbledore l-ar fi dat afară dacă…

— Tu ce crezi, Sirius? întrebă Harry, iar Ron şi Hermione se opriră din ceartă ca să audă ce avea de zis Sirius.

— Cred că amândoi au dreptate, spuse acesta, uitându-se gânditor la Ron şi la Hermione. De când am aflat că Plesneală predă aici, m-am întrebat de ce l-a angajat Dumbledore. Plesneală a fost mereu fascinat de Magia Neagră, era faimos pentru asta în timpul şcolii. Era un puşti slinos, cu părul unsuros, adăugă Sirius, iar Harry şi Ron îşi zâmbiră unul altuia. Plesneală ştia mai multe blesteme când a venit la şcoală decât jumătate din elevii din anul VII şi a făcut parte dintr-o gaşcă de Viperini dintre care aproape toţi au ajuns Devoratori ai Morţii.

Sirius îşi ridică degetele şi începu să enumere mai multe nume:

— Rosier şi Wilkes, care au fost amândoi omorâţi de Aurori, cu un an înainte să fie înfrânt Cap-de-Mort. Soţii Lestrange sunt la Azkaban. Avery… Din câte am auzit, a scăpat de probleme, spunând că a acţionat sub puterea Blestemului Imperius… Încă e puternic. Dar, din câte ştiu eu, Plesneală nu a fost niciodată acuzat că ar fi fost un Devorator al Morţii… Asta nu e foarte important însă. Mulţi dintre ei nu au fost prinşi niciodată. Şi Plesneală este destul de isteţ şi de viclean ca să se ferească de necazuri.

— Plesneală îl ştie destul de bine pe Karkaroff, dar ţine secret acest lucru, zise Ron.

— Da, ar fi trebuit să îi vezi faţa lui Plesneală când a apărut Karkaroff ieri la ora de „Poţiuni”! zise Harry repede. Karkaroff vroia să discute cu Plesneală, îl întreba de ce îl evitase în ultimul timp. Karkaroff părea foarte îngrijorat. I-a arătat lui Plesneală ce avea pe braţ, dar nu am văzut ce era.

— I-a arătat ceva de pe braţ lui Plesneală? întrebă Sirius uluit.

Îşi trecu degetele prin părul murdar, apoi ridică iar din umeri.

— Ei bine, habar nu am despre ce ar putea fi vorba… Dar dacă Karkaroff este cu adevărat îngrijorat şi îi cere lui Plesneală să îi explice…

Sirius se uită la pereţii peşterii, iar apoi pe chip îi apăru o grimasă de frustrare.

— Mai e şi faptul că Dumbledore are încredere în Plesneală şi ştiu că Dumbledore se încrede în oameni în care mulţi n-ar face-o, dar nu-mi pot imagina că l-ar fi lăsat pe Plesneală să predea la Hogwarts, dacă l-ar fi slujit vreodată pe Cap-de-Mort.

— Atunci, de ce sunt Moody şi Crouch atât de interesaţi să intre în biroul lui Plesneală? se încăpăţână Ron.

— Ei bine, zise Sirius încet, eu îl cred în stare pe Ochi-Nebun să cerceteze birourile fiecărui profesor de cum a ajuns la Hogwarts. Nu cred că are încredere în cineva şi, după câte a văzut în viaţa lui, nici nu mă mir. Trebuie să recunosc că Moody nu a omorât niciodată pe nimeni, dacă a putut să evite lucrul acesta. Întotdeauna îi aducea vii, dacă era posibil. Era dur, dar nu s-a coborât niciodată la nivelul Devoratorilor Morţii. Crouch însă… Ei, cu el e altă poveste… Oare chiar e bolnav? Dacă da, de ce s-a chinuit să vină şi să scotocească prin biroul lui Plesneală? Şi dacă nu… Oare ce pune la cale? Ce a făcut atât de important în timpul Cupei Mondiale, încât nu a putut să ajungă în Loja Superioară? Ce a avut de făcut atât de important, încât să nu fie prezent la turnir?

Sirius se cufundă în tăcere, continuând să privească peretele peşterii. Buckbeak se tot foia pe podeaua de piatră, căutând oase pe care poate că le trecuse cu vederea.