J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Potter, te-ai despărţit de iubită? De ce era aşa de supărată la micul dejun?

Harry o ignoră, nu vroia să îi dea satisfacţia de a şti câte probleme îi cauzase Hermionei articolul acela din Săptămânalul vrăjitoarelor.

Hagrid, care le spusese ora trecută că terminaseră cu unicornii, îi aştepta în faţa colibei şale cu o nouă serie de lăzi la picioare. Lui Harry i se puse o piatră pe inimă când văzu lăzile… Dacă erau alţi pui de Homari? Dar când ajunse destul de aproape ca să vadă ce era în lăzi, descoperi nişte animăluţe negre, cu blană deasă şi cu boturi lungi. Labele din faţă le erau neobişnuit de plate, ca nişte lopeţi, iar creaturile se uitau clipind la elevi, părând nedumerite de atenţia care li se acorda.

— Aceştia sunt Niffleri, zise Hagrid, când toată clasa se strânse în jurul lor. Pot fi găsiţi cel mai des în mine. Le plac lucrurile strălucitoare… Uitaţi!

Unul dintre Niffleri sărise brusc şi încercase să-i muşte ceasul de mână lui Pansy Parkinson. Aceasta ţipă şi se dădu înapoi.

— Sunt ca nişte detectoare de comori, zise Hagrid vesel. M-am gândit să ne distrăm azi cu ei. Vedeţi?

— Arătă către o porţiune mare de pământ proaspăt săpat pe care Harry văzuse cum îl săpase de la fereastra camerei bufniţelor.

Am îngropat nişte monede de aur. Şi am un premiu pentru cel care va alege Nifflerul care le va dezgropa pe cele mai multe. Daţi-vă jos bijuteriile şi alegeţi un Niffler căruia să-i daţi drumul.

Harry îşi dădu jos ceasul pe care îl purta doar din obişnuinţă, având în vedere că nu mai mergea, şi şi-l puse în buzunar. Luă un Niffler. Acesta îşi puse botul lung lângă urechea lui Harry şi începu să miroasă entuziasmat. Era chiar drăguţ.

— Staţi aşa, zise Hagrid, uitându-se în ladă, a mai rămas un Niffler… Cine lipseşte? Unde e Hermione?

— A trebuit să se ducă în aripa spitalului, zise Ron.

— Îţi explicăm mai târziu, murmură Harry.

Pansy Parkinson era cu urechile ciulite.

Fu de departe cea mai amuzantă oră de „Îngrijire a Creaturilor Magice”. Nifflerii intrau şi ieşeau din pământ de parcă ar fi ieşit din apă. Fiecare se întorcea la elevul care îi dăduse drumul şi îi scuipa aur în palme. Al lui Ron era deosebit de harnic. În scurt timp îi umplu poala robei cu monede.

— Pot fi crescuţi ca animale de casă, Hagrid? întrebă el entuziasmat, în timp ce Nifflerul său intra iar sub pământ.

— Mama ta n-ar fi prea fericită, Ron, zise Hagrid, zâmbind, Nifflerii distrug casele. Cred că acum le-au cam găsit pe toate, adăugă el, mergând pe lângă parcela de pământ, în timp ce Nifflerii continuau să caute. Nu am îngropat decât o sută de monede. Ah, ai venit, Hermione!

Hermione se apropia de, traversând pajiştea. Avea mâinile complet bandajate şi părea foarte supărată. Pansy Parkinson o privea cu mult interes.

— Păi, hai să vedem cum v-aţi descurcat! zise Hagrid. Număraţi-vă monedele! Şi nu are sens să încerci să le furi, Goyle, adăugă Hagrid, privindu-l printre gene pe cel vizat. Este aur de la spiriduşi. Dispare după câteva ore.

Goyle îşi goli buzunarele, devenind din ce în ce mai posomorât. Nifflerul lui Ron se dovedise cel mai bun, aşa că Hagrid îi dădu drept premiu lui Ron o ciocolată mare de la „Lorzii mierii”. Se auzi clopoţelul care anunţa prânzul. Restul clasei porni înapoi spre castel, dar Harry, Ron şi Hermione mai rămaseră puţin, ca să-l ajute pe Hagrid să-i pună pe Niffleri la loc în lăzi. Harry observă că Madame Maxime îi privea de la fereastra trăsurii celor de la Beauxbatons.

— Ce ai păţit la mâini, Hermione? întrebă Hagrid îngrijorat. Hermione îi spuse de scrisorile pline de ură pe care le primise în acea dimineaţă şi despre plicul cu puroi de Bubotuburi.

— Aaah, nu-ţi face griji, zise Hagrid cu blândeţe, uitându-se la ea. Am primit şi eu nişte scrisori de genu’ ăsta, după ce a scris Rita Skeeter despre mama. „Eşti un monstru şi ar trebui să fii omorât.” „Mama ta a omorât oameni nevinovaţi şi, dacă ai avea puţină demnitate, ai sări într-un lac, să te îneci!”

— Nu se poate! zise Hermione şocată.

— Da, zise Hagrid, ducând lăzile cu Niffleri lângă peretele cabanei. Sunt pur şi simplu smintiţi, Hermione. Nu le mai deschide, dacă mai primeşti altele. Aruncă-le direct în foc.

— Ai pierdut o lecţie foarte interesantă, îi spuse Harry lui Hermione, în timp ce se îndreptau spre castel. Sunt drăguţi Nifflerii, nu, Ron?

Dar Ron se încrunta către ciocolata pe care i-o dăduse Hagrid. Părea foarte supărat de ceva.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Harry. Nu-ţi place aroma?

— Nu, zise Ron scurt. De ce nu mi-ai spus despre aur?

— Ce aur? întrebă Harry.

— Aurul pe care ţi l-am dat la Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Ron. Aurul de la spiriduşi, pe care ţi l-am dat pentru omnioculari. În Loja Superioară. De ce nu mi-ai spus că a dispărut după un timp?

Lui Harry îi trebui un timp până să îşi dea seama despre ce vorbea Ron.

— Ah, zise el, amintindu-şi în sfârşit. Nu ştiu… nu mi-am dat seama că dispăruse. Eram mult mai îngrijorat de baghetă, nu crezi?

Urcară scara către holul de la intrare şi se duseră în Marea Sală să ia prânzul.

— Trebuie să fie grozav, zise Ron brusc, după ce se aşezaseră şi începuseră să-şi pună porţii de friptură de vită şi budincă, să ai atât de mulţi bani, încât să nu-ţi dai seama când îţi dispare un pumn de galeoni.

— Stai puţin, am avut alte lucruri pe cap în noaptea aia! zise Harry repede. Cu toţii am avut, nu-ţi mai aminteşti?

— Nu ştiam că aurul spiriduşilor dispare, murmură Ron. Am crezut că ţi-am achitat datoria. Nu ar fi trebuit să-mi iei pălăria aia cu Tunurile din Chudley de Crăciun.

— Hai să uităm de asta, da? zise Harry.

Ron îşi înfipse furculiţa într-un cartof copt, pe care îl privi cu mare atenţie. Apoi izbucni:

— Urăsc să fiu sărac!

Harry şi Hermione se uitară unul la altul. Nici unul dintre ei nu ştia ce să spună.

— E groaznic, zise Ron, continuând să se uite la cartof. Nu îi învinuiesc pe Fred şi pe George că încearcă să câştige un ban în plus. Şi eu aş vrea să pot. Mi-aş dori să am un Niffler.

— Ei bine, ştim ce să-ţi luăm de Crăciun! zise Hermione veselă.

Apoi, când văzu că Ron era tot posomorât, zise:

— Zău, Ron, ar putea fi mult mai rău. Cel puţin, nu ai degetele pline de bube!

Hermione avea mari probleme cu mânuitul cuţitului şi furculiţei, pentru că avea degetele foarte ţepene şi umflate.

— O urăsc pe femeia aia! exclamă ea cu patimă. O să i-o plătesc cu orice preţ!

Hermione continuă să primească scrisori răuvoitoare toată săptămâna şi, deşi îl ascultă pe Hagrid şi nu le mai deschise, mai mulţi răuvoitori îi trimiseră Urlătoare, care explodară la masa Cercetaşilor şi strigară insulte în faţa tuturor celor din sală. Chiar şi cei care nu citeau Săptămânalul Vrăjitoarelor ştiau totul despre presupusul triunghi amoros: Harry-Krum-Hermione. Harry se săturase să le tot spună că Hermione nu era iubita lui.

— O să se termine odată şi odată, îi spuse el Hermionei, dacă îi ignorăm… Tot aşa s-au plictisit să citească şi ce a scris Rita despre mine ultima dată…

— Eu vreau să ştiu cum ascultă conversaţiile secrete, când îi este interzis să vină la Hogwarts! zise Hermione mânioasă.

Hermione rămase ultima la următoarea oră de „Apărare contra Magiei Negre”, ca să îl întrebe ceva pe profesorul Moody. Restul elevilor abia aşteptaseră să plece. Moody le dăduse un test atât de riguros de deviere a blestemelor, încât mulţi dintre ei încă îşi oblojeau unele răni uşoare. Harry era foarte afectat de blestemul Urechilor Mişcătoare şi trebui să îşi ţină mâinile pe urechi când ieşi din clasă.