J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

În sfârşit, Sirius se uită la Ron.

— Deci, fratele tău e asistentul personal al Iui Crouch? Ai putea să-l întrebi ce mai face Crouch în ultima vreme?

— O să încerc, zise Ron, nu prea convins. Deşi nu ar trebui să las impresia că bănuiesc că Barty Crouch are vreun plan ascuns. Percy îşi venerează şeful.

— Şi ai putea să încerci să afli şi dacă mai ştiu ceva despre Bertha Jorkins, zise Sirius, făcând semn către unul dintre exemplarele Profetul zilei.

— Bagman mi-a spus că nu, zise Harry.

— Da, e citat în articolul din ziar, spuse Sirius, cu ochii spre ziar. Tot vorbeşte despre cât de fragilă e memoria Berthei. Ei bine, poate ca s-a mai schimbat de când am cunoscut-o eu, dar Bertha Jorkins pe care o ştiu nu avea deloc memoria scurtă, ba din contră. Nu spun că nu era puţin cam toantă, dar avea o memorie excelentă când venea vorba de bârfe. Şi din cauza asta avea mereu probleme, niciodată nu ştia când să tacă din gură. Îmi imaginez că era o răspundere grea pentru Ministerul Magiei… Poate că de asta nu s-a deranjat Bagman s-o caute mai devreme…

Sirius oftă cu putere şi apoi îşi frecă ochii încercănaţi.

— Cât e ceasul? întrebă el.

Harry se uită la ceas, iar apoi îşi dădu seama că nu mai funcţiona de când stătuse o oră în lac.

— E trei şi jumătate, zise Hermione.

— Ar trebui să vă întoarceţi la şcoală, zise Sirius, ridicându-se. Fiţi atenţi… (se uită intens mai ales la Harry) nu vreau să vă furişaţi din şcoală ca să veniţi să mă vedeţi, da? Trimiteţi-mi doar scrisori. Aşa cum v-am spus, vreau să aflu despre tot ce e ciudat. Dar să nu plecaţi din Hogwarts fără permisiune, ar fi o ocazie ideală să vă atace cineva.

— Până acum nu a încercat să mă atace nimeni, în afară de un dragon şi de câţiva monştri Fluidem, zise Harry.

Dar Sirius se încruntă la el.

— Nu contează… O să respir uşurat abia după ce se termină turnirul ăsta, adică tocmai în iunie. Şi nu uitaţi, dacă vorbiţi despre mine între voi, spuneţi-mi Snuffles, da?

Îi dădu lui Harry şerveţelul gol şi termosul şi se duse să-şi ia la revedere de la Buckbeak.

— Vă conduc până la marginea satului, zise Sirius, poate mai fur un ziar.

Se transformă într-un câine mare şi negru, înainte să iasă din peşteră, şi coborâră împreună panta stâncoasă, traversară solul plin cu pietre şi se întoarseră la gard. Aici îi lăsă pe toţi să-l mângâie pe cap, înainte de a se întoarce şi de a o rupe la fugă pe la marginea satului.

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în Hogsmeade şi apoi la Hogwarts.

— Oare Percy ştie toate astea despre Crouch? întrebă Ron, pe când mergeau pe aleea către castel. Dar poate că nu-i pasă… Probabil că l-ar face să-l admire şi mai tare pe Crouch. Da, Percy adoră regulile. Ar spune că Barty Crouch a refuzat să le încalce chiar şi pentru propriul fiu.

— Percy nu şi-ar da nici un membru al familiei pe mâna Dementorilor, zise Hermione severă.

— Nu ştiu sigur, zise Ron. Dacă ar crede că ar sta în drumul carierei sale… Percy e foarte ambiţios, doar ştiţi…

Urcară scara de piatră către holul de la intrare, unde fură împresuraţi de mirosurile îmbietoare ale cinei care se servea în Marea Sală.

— Bietul Snuffles, zise Ron, adulmecând cu poftă. Trebuie să ţină mult la tine, Harry, dacă supravieţuieşte mâncând şobolani…

Duminică, după micul dejun, Harry, Ron şi Hermione se duseră în hambarul bufniţelor ca să-i trimită o scrisoare lui Percy, în care să-l întrebe, după cum le sugerase Sirius, dacă îl mai văzuse pe domnul Crouch de curând. O folosiră pe Hedwig, pentru că trecuse foarte mult timp de când i se dăduse vreo misiune. După ce o văzură plecând pe o fereastră din turnul bufniţelor, se îndreptară către bucătărie ca să-i dea lui Dobby noile sale şosete.

Spiriduşii de casă îi primiră foarte călduros, făcând plecăciuni şi reverenţe, şi se grăbiră iar să le pregătească un ceai. Dobby era încântat de cadoul primit.

— Harry Potter e prea bun cu Dobby! chiţăi el, ştergându-şi lacrimile mari din ochii enormi.

— Mi-ai salvat viaţa cu Algebranhiile alea, Dobby, nu glumesc, zise Harry.

— Mai aveţi cumva un ecler sau chiar două? întrebă Ron, care se uita în jur la spiriduşii zâmbitori şi serviabili.

— Abia ai luat micul dejun! îl repezi Hermione supărată, însă deja se apropia de ei cu viteza luminii un platou mare, de argint, cu eclere, purtat de patru spiriduşi de casă.

— Ar trebui să luăm câteva şi să-i trimitem şi lui Snuffles, zise Harry încet.

— Bună idee, spuse Ron. O să-i găsim o ocupaţie şi lui Pig. Aţi putea cumva să ne daţi nişte mâncare în plus? le zise el spiriduşilor din jurul lui, iar ei se înclinară încântaţi şi se duseră repede să mai aducă de mâncare.

— Dobby, unde e Winky? întrebă Hermione, uitându-se în jur.

— Winky este acolo, lângă foc, domnişoară, zise Dobby încet, cu urechile puţin pleoştite.

— Vai de mine! se sperie Hermione când o zări pe Winky.

Harry se uită şi el la către şemineu. Winky stătea pe acelaşi taburet ca şi data trecută, dar era atât de murdară, încât abia se deosebea de cărămida înnegrită de fum din spatele ei. Hainele îi erau ponosite şi nespălate. Avea o sticlă de Berezero încleştată în mâini şi se legăna uşor pe taburet, uitându-se ţintă la foc. În timp ce o priveau, Winky sughiţă puternic.

— Winky a ajuns să bea şase sticle pe zi acum, îi şopti Dobby lui Harry.

— Da, dar nu e o băutură tare, zise Harry.

Dar Dobby clatină din cap.

— Pentru spiriduşii de casă, e tare, domnule, zise el.

Winky sughiţă iar. Spiriduşii care aduseseră eclerele îi aruncară nişte priviri dezgustate, înainte de a se întoarce la lucru.

— Winky suferă, Harry Potter, şopti Dobby cu tristeţe. Winky vrea să se ducă acasă. Winky încă mai crede că domnul Crouch este stăpânul ei, domnule, şi nimic din ce spune Dobby nu o poate convinge că profesorul Dumbledore este noul stăpân.

— Bună, Winky, zise Harry, venindu-i brusc o idee.

Se duse la ea şi se aplecă să îi spună ceva.

— Nu ştii cumva ce pune la cale domnul Crouch? Pentru că nu a mai venit la Turnirul celor trei vrăjitori…

Ochii lui Winky scânteiară. Pupilele ei imense se fixară asupra lui Harry. Se legănă iar încet şi apoi spuse:

— Stă-Stăpânul meu… Hâd… El nu… Hâd… venit?

— Nu, zise Harry, nu l-am mai văzut de la prima probă. În Profetul zilei scrie că e bolnav.

Winky continuă să se legene, uitându-se ameţită la Harry.

— Stăpânul… Hâd… bolnav?

Buza de jos începu să-i tremure necontrolat.

— Dar nu suntem siguri că e adevărat, zise Hermione repede.

— Stăpânul avut nevoie de… Hâd… Winky! plânse spiriduşul. Stăpânul nu poate… Hâd… să se… Hâc… descurce singur…

— Şi alţi oameni au grijă de casele lor tot singuri, să ştii, Winky, zise Hermione categorică.

— Winky… Hâd… nu făcut doar… Hâd… curat pentru domnu’ Crouch! chiţăi Winky indignată, legănându-se mai tare ca niciodată şi vărsându-şi Bereazero pe bluza deja foarte pătată. Stăpânul i-a… Hâd… încredinţat lui Winky… Hâd… cel mai important… Hâd… cel mai mare secret…

— Care? zise Harry.

Dar Winky clătină cu putere din cap, vărsându-şi o altă porţie de Berezero pe bluză.