J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Mătuşa Petunia se aruncă pe jos lângă Dudley, apucă de capătul limbii sale lungi şi încercă să i-o smulgă din gură. Bietul Dudley ţipă, pe bună dreptate, şi o afurisi mai rău ca niciodată, încercând să o dea la o parte. Unchiul Vernon zbiera şi îşi agita mâinile, iar domnul Weasley trebui să ridice mult glasul pentru a se face auzit.

— Nu vă faceţi griji, o să-l ajut eu! strigă el, apropiindu-se de Dudley cu bagheta ridicată, însă Mătuşa Petunia ţipă şi mai tare şi se aruncă asupra lui Dudley, apărându-l de domnul Weasley.

— Nu, zău! zise domnul Weasley disperat. Este ceva simplu… bomboană… Fiul meu, Fred, e tare glumeţ… Dar e nevoie doar de o Vrajă de Îngurgitare… Cel puţin aşa cred… Vă rog, pot să-i fac limba să i se retragă în gură…

Dar, departe de a fi liniştiţi, membrii familiei Dursley intrară şi mai mult în panică. Mătuşa Petunia plângea disperată, trăgând de limba lui Dudley, de parcă era hotărâtă să i-o smulgă, Dudley părea să se sufoce din cauza limbii şi a mamei sale, iar Unchiul Vernon, care îşi pierduse controlul de tot, înşfăcă un bibelou şi îl azvârli cu putere către domnul Weasley, care se feri la timp, bibeloul spărgându-se în resturile şemineului.

— Nu, zău aşa, nu vă temeţi! zise domnul Weasley, fluturându-şi supărat bagheta. Încerc să vă ajut!

Zbierând ca un hipopotam rănit, Unchiul Vernon luă în mână un alt bibelou.

— Harry, du-te! Du-te! îi strigă domnul Weasley, cu bagheta îndreptată către Unchiul Vernon. Mă descurc eu!

Harry nu vroia să piardă distracţia, însă al doilea bibelou aruncat de Unchiul Vernon aproape că îi atinse urechea stângă, aşa că hotărî că era cel mai bine să îl lase pe domnul Weasley să rezolve totul. Păşi în foc şi uitându-se peste umăr spuse şi el: „VIZUINA!” Ultima imagine pe care o surprinse cu coada ochiului fu felul în care domnul Weasley pară cu bagheta un al treilea bibelou aruncat de Unchiul Vernon. Mătuşa Petunia striga şi îl apăra pe Dudley, iar limba lui Dudley se ondula ca un piton mare şi scârbos. Dar în clipa următoare, Harry începu să se rotească foarte repede, iar sufrageria familiei Dursley dispăru printre flăcările verzi ca smaraldul.

Harry se învârti din ce în ce mai repede, cu coatele strânse bine pe lângă corp, alte şeminee trecând în viteză pe lângă el, până când începu să i se facă rău şi închise ochii. Apoi, când în sfârşit simţi că încetineşte, întinse mâinile în faţă şi se opri la timp pentru a nu cădea pe burtă în soba din bucătăria familiei Weasley.

— A mâncat-o? întrebă Fred curios, întinzându-i lui Harry o mână pentru a-l ajuta să se ridice.

— Da, zise Harry, ridicându-se. Ce era?

— Bomboană „Limbă-de-o-tonă”, zise Fred vesel. George şi cu mine le-am inventat! De la începutul verii tot căutăm pe cineva pe care să le testăm…

Toţi cei din mica bucătărie izbucniră în râs. Harry privi în jur şi observă că Ron şi George stăteau la masa de lemn, alături de alte două persoane cu părul roşu, pe care Harry nu le mai văzuse până atunci. Totuşi, ştiu imediat cine ar fi trebuit să fie: Bill şi Charlie, cei mai mari dintre fraţii Weasley.

— Ce mai faci, Harry? zise cel mai apropiat dintre cei doi, zâmbindu-i şi întinzându-i o mână mare, pe care Harry o strânse, simţind bătături sub degete.

Acesta trebuia să fie Charlie, care lucra cu vampiri şi dragoni în România. Charlie avea constituţia celor doi gemeni, mai scund şi mai lat în umeri decât Percy şi Ron, care erau amândoi înalţi şi slabi. Avea o faţă lată, binevoitoare, care era atât de pistruiată, încât aproape că părea bronzat. Braţele îi erau musculoase şi pe unul dintre ele se vedea o arsură mare, cu pielea foarte întinsă.

Bill se ridică zâmbind şi dădu şi el mâna cu Harry. Bill era o surpriză. Harry ştia că lucra la banca vrăjitorilor, la „Gringotts”, că fusese şef de promoţie la Hogwarts şi din cauza asta şi-l imaginase întotdeauna ca pe un Percy mai mare, complet împotriva încălcării regulilor (exagerat chiar!) şi dornic să dea ordine celorlalţi. Însă Bill era super! Înalt, cu părul lung prins într-o coadă la spate şi purtând un cercel cu un fel de colţ atârnat de el. Hainele lui erau foarte potrivite pentru un concert rock, în afară de bocancii care, aşa cum observă Harry, nu erau din piele obişnuită, ci din piele de dragon.

Înainte să poată să spună cineva ceva, se auzi un zgomot slab şi domnul Weasley apăru din senin lângă umărul lui George. Harry nu-l mai văzuse niciodată atât de supărat.

— Nu a fost amuzant deloc, Fred! strigă el. Ce i-ai dat băiatului ăluia?

— Nu i-am dat nimic, zise Fred, cu un alt zâmbet cinic. Doar am scăpat bomboana pe jos… A fost vina lui că a luat-o şi a mâncat-o, nu l-am pus eu!

— Ai scăpat-o special! tună domnul Weasley. Ştiai că o s-o mănânce, ştiai că era la regim…

— Cât de mare i s-a făcut limba? întrebă George nerăbdător.

— Se făcuse de doi metri până m-au lăsat în sfârşit părinţii lui să îl ajut!

Harry şi restul familiei Weasley râseră iar cu multă poftă.

— Nu văd de ce râdeţi! strigă domnul Weasley. Genul ăsta de comportament afectează serios relaţiile dintre vrăjitori şi Încuiaţi! Mi-am petrecut jumătate de viaţă militând contra nedreptăţilor făcute Încuiaţilor şi propriii mei fii…

— Nu i-am dat-o pentru că era Încuiat! zise Fred indignat.

— Nu de-asta, ci pentru că e un tembel mare şi rău! zise George. Nu-i aşa, Harry?

— Da, aşa este, domnule Weasley, zise Harry cu sinceritate.

— Nu asta contează! strigă domnul Weasley. Să vedeţi când o să-i spun mamei voastre…

— Ce să-mi spui? întrebă o voce din spatele lor.

Doamna Weasley tocmai intrase în bucătărie. Era o femeie scundă, grăsuţă, cu un chip foarte prietenos, deşi în ochi i se citea acum suspiciunea.

— A, bună, dragă Harry, spuse ea, zâmbindu-i larg când îl zări. Apoi ochii se opriră asupra soţului ei.

— Ce să-mi spui, Arthur?

Domnul Weasley ezită. Harry îşi dădu seama că, oricât de supărat era pe Fred şi pe George, nu intenţionase cu adevărat să-i spună doamnei Weasley ce se întâmplase. Urmă un moment de tăcere, timp în care domnul Weasley îşi privi soţia dezorientat. Apoi apărură două fete în dreptul uşii de la bucătărie, în spatele doamnei Weasley. Una dintre ele, cu un păr castaniu, bogat, şi dinţii din faţă cam mari, era prietena lui Harry şi a lui Ron, Hermione Granger. Cealaltă, mică şi roşcată, era Ginny, sora mai mică a lui Ron. Amândouă îi zâmbiră lui Harry, care le întoarse zâmbetul, ceea ce o făcu pe Ginny să se facă roşie ca focul. Harry devenise cineva foarte special pentru ea încă de la prima lui vizită la „Vizuină”.

— Ce să-mi spui, Arthur? repetă doamna Weasley, pe un ton periculos.

— Mai nimic, Molly, murmură domnul Weasley, Fred şi George au… Dar am discutat eu cu ei…

— Ce au mai făcut de data asta? zise doamna Weasley. Dacă are vreo legătură cu Weasley Bing-Bong…

— Ron, ce-ar fi să-i arăţi lui Harry unde doarme? zise Hermione din prag.

— Ştie unde doarme, zise Ron. în camera mea, a dormit acolo şi data tre…

— Putem merge cu toţii, sublinie Hermione.

— A, da, făcu Ron, înţelegând. Sigur…

— Da, venim şi noi, sări George.

— Rămâneţi unde sunteţi! se răsti doamna Weasley.

Harry şi Ron ieşiră din bucătărie şi, împreună cu Hermione şi cu Ginny, porniră pe holul îngust şi urcară scara şubredă care mergea în zigzag prin toată casa până la etajele superioare.